„Dacă nu aveți dragoste pentru faptele bune, atunci faceți binele cu sila, fără să-l iubiți. Asta vi se va considera un merit și mai mare decât celui care face binele iubindu-l.” N. Gogol, Suflete moarte.

Dacă nu aveți dragoste pentru muncă, atunci faceți munca cu sila, fără să o iubiți.

Nu putem genera un rezultat fără o acțiune. Gândirea, în mod clar, precede creația, nu putem realiza un model fizic fără ca mai întâi să îl fi conceput mental. Într-adevăr, înainte ca o casă să fie construită fizic, ea trebuie mai întâi desenată pe hârtie. Însă cei mai mulți rămânem doar la stadiul de proiectare, fără să ne transpunem ideile în realitate, ne mulțumim doar cu gândul. Totuși, nu suntem scutiți de acțiune.

Pentru majoritatea oamenilor, imaginația e mai satisfăcătoare decât viața reală. Prin urmare devin abili în a gândi, în a filosofa, fără să aplice, în schimb, ideile în propria lor viață.

Imaginile vizualizate în detaliu oferă eliberare psihologică, dar rămân, în final, doar o iluzie, prin definiție, înșelătoare. Necesitatea omului culminează de cele multe ori în revendicarea premiului, sentiment care devine suficient chiar dacă este doar închipuit, oferindu-i astfel confort, liniște, stabilitate, până la un sentiment derizoriu de împlinire sufletească.

Munca este avuția națiunilor, ne învață Adam Smith în cartea sa. Însă majoritatea suntem amatori de priveliști, preocupați de frumusețe, de estetică, asemenea lui Pavel Ivanovici Cicikov, eroul romanului Suflete moarte de N. Gogol, care descoperise o breșă în sistemul țarist rus, ce îi permitea să primească bani în mod ilegal de la stat. A muncit din greu să-și aducă viziunea la viață, s-a dat peste cap, a răbdat, a îndurat, iar, așa cum afirmă și el, „fiecare copeică a fost ferecată sub șapte peceți”, așteptându-și răsplata cu o „statornicie fără pereche”. Oricât de escroc era Cicikov, altminteri cu bun simț, extrem de decent și prezentabil, mijloacele sale de îmbogățire sunt oarecum justificate din pricina educației de care a avut parte.

”Aveți grijă: dacă o să alergați după priveliști, o să rămâneți și fără pâine, și fără priveliști. Trebuie să vă îngrijiți de ceea ce-i folositor, nu de frumusețe. Frumusețea vine de la sine. […] Lăsați frumusețea în plata Domnului, aveți grijă de ceea ce-i cu folos…”

În felul ăsta era mustrat de către un moșier mai mult decât priceput în administrarea terenurilor și a țăranilor.

Ca alternativă la problema esteticului, un alt schimb de replici din același roman între doi moșieri ne îndeamnă să-L slujim pe Cel milostiv:

„Căutați o îndeletnicire, dar luați-o așa, ca și cum ați face ceva pentru El, nu pentru oameni. N-aveți decât să bateți apa în piuă, dar închipuiți-vă că o faceți pentru El. Până și din asta ați trage un folos: nu v-ar mai rămâne timp pentru ocupații nesănătoase.”

Separat, în Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel, 3:23, citim:

„Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiți Domnului Hristos. Căci cine umblă cu strâmbătate își va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o; și nu se are în vedere fața omului.”

Dacă cineva este convins că munca pentru un salariu nu reprezintă scopul său, atunci, păstrându-și locul de muncă, nu face altceva decât să-și răpească din capitalul viitor, din moment efortul depus nu este în întregime investit într-o pasiune, într-o meserie care îi este pe plac. Soluția în cazul lui este, evident, de a găsi o cale prin care să își înlocuiască venitul lunar necesar traiului, practicând, dacă nu ceva ce îl pasionează, măcar un lucru conex, ce îi oferă un avantaj pe termen lung.

Cu cât amână mai mult decizia, inevitabilul, cu atât mai târziu va reuși să aibă succes pe cont propriu, pentru că se înscrie într-un alt soi de joc, pe teren necunoscut, iar siguranța salariului nu îl va fi pregătit pentru ce e necesar în lipsa lui, nu în califică pentru greutățile pe care va fi nevoit să le depășească, dimpotrivă, îl descalifică. Cu cât petrece mai mult timp guvernat de frică, cu atât mai multă stăpânire va avea asupra lui; cu cât cedează mai mult în fața fricii, cu atât mai adânc se va întipări în firea sa. Procedează asemenea oamenilor care agonisesc copeica o viață întreagă doar pentru a se desfăta la bătrânețe cu felurite plăceri, atunci când vor fi adunat suficienți bani, dar obiceiul de a fi chibzuit face acum parte din natura lor, a devenit asemenea unei forțe exterioare care îi împiedică să cheltuiască banii; și chiar dacă ar fi singuri pe lume, iar a avea sau nu bani nu ar face nicio diferență în calitatea vieții, tot s-ar gândi de două ori înainte să îi lase din mână. La fel se întâmplă și cu obiceiurile mentale, cine are un șef timp de un deceniu, care îi spune cum să se comporte, cum să procedeze în anumite situații, cu greu va reuși să devină deplin responsabil pentru acțiunile sale, neavând pe nimeni care să îi valideze alegerile. Iar dacă adăugăm în ecuație datorii, familie, probleme de sănătate, vicii și altele, devine din ce în ce mai greu de rezolvat.

Cu toții avem anumite certitudini, știm ce vrem să facem într-o oarecare măsură în viitor. Dacă suntem convinși că vrem să arătăm bine, atunci trebuie să mergem acum la sală. Dacă vrem să avem o afacere, trebuie să începem acum să construim una. Dacă vrem să fim citiți, trebuie să începem acum să citim, pentru ca, peste câțiva ani, să ne putem baza pe cunoștințele dobândite. Ce facem noi, în schimb? Odată ajunși în viitor, plângem lucrurile pe care nu le avem pentru că nu am avut curajul să începem.

Iacov ne avertizează în Scripturi:

”Ascultați, acum, voi care ziceți: «Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie și vom câștiga» și nu știți ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel și apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceți: «Dacă va vrea Domnul, vom trăi și vom face cutare sau cutare lucru. Pe când acum vă făliți cu lăudăroșiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea. Deci cine știe să facă bine și nu face săvârșește un păcat!” (Iacov 4:13-17)

Însă de cele mai multe ori individul este produsul mediului și, din lipsa posibilităților, nu are de ales decât să acționeze într-un anumit fel. Nu poate fi judecat, din moment ce nu cunoaște adevărul, iar judecata se aplică în acord cu nivelul de conștientizare de care dispune.

Că sunt mulți oameni care s-au ridicat din condiții mai mult decât abjecte decât eroul nostru, raportat la mulțimea care nu se ridică, acestea sunt cazuri excepționale pe care, prin definiție, nu le găsim în cadrul majorității. Cu toate că sfaturile tatălui lui Cicikov aveau un temei moral bun, exemplul personal depășește în general regulile impuse scris sau verbal, iar acesta a călcat strâmb de prea multe ori de față cu propriul său copil, reușind astfel să îi ofere o educație aleasă. Cicikov, de altminteri muncitor, a urmat pilda tatălui său și a călcat la rândul său pe căi ocolite atunci când a văzut că drumul drept va ajunge în final în același loc, doar că mult mai târziu.

Nici cunoașterea, nici experiența cu oamenii nu au fost de folos pentru că nu a acționat pe bază legală. Deși acesta, aflat la închisoare, nu își dorea nimic mai mult decât o a doua șansă de a-și reconstrui averea, mijloacele imorale pe care le folosise pentru a face bani nu îl mai puteau ajuta acum, când vrea să apeleze la afaceri cu fundament moral.

Afanasi Vasilievici îl mustră: „Mă gândesc ce om ar fi ieșit din dumneavoastră dacă tot așa, cu putere și răbdare, ați fi muncit cinstit, având un țel mai bun!”

După același raționament, dacă îmi petrec un deceniu ani înșelând oameni, muncind din greu și folosindu-mă de tertipuri și subterfugii pentru a-mi însuși cât mai ușor și eficient banii, dacă nu în mod ilegal, cel puțin imoral, atunci nu mă pot baza pe cunoștințele dobândite pentru a construi mai apoi o afacere legală, legitimă, profitabilă.

În aceeași măsură, nu ne putem baza pe experiența venitului sub forma unui salariu pentru a ne folosi apoi abilitățile în mediul antreprenorial. Cu toate că mulți afirmă contrariul, cu cât ne petrecem mai mult timp în câmpul muncii, cu atât mai greu ne este să abandonăm cariera în care am investit deja prea mult, ținând cont și de faptul că am fi putut obține aceeași competență mai rapid și mai eficient prin alte mijloace. Și cu toate că, așa cum am scris și cu alte ocazii, experiența unui job ne este de folos, oferindu-ne minimul necesar pentru a funcționa într-o societate capitalistă, este departe de a ne califica pentru munca în afara lui, pentru că nu va fi adresat niciodată problema libertății, cel mai mare obstacol în drumul către succesul de orice fel.

Devii, deci, mai bun strict la lucrurile pe care le practici.

Munca cinstită este alt joc, are alte reguli.

Munca pentru un salariu te face un bun angajat. Nu te pregătește pentru singurătate, pentru incertitudine, pentru starea continuă de neliniște care apare inevitabil atunci când acționezi diferit față ce ceilalți.

Constrângerea zilnică te învață cum să trăiești într-o închisoare, nu în afara ei. Dacă vrei să fii liber, trebuie să practici libertatea, nu există altă cale. Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să scrii. Dacă vrei să arăți bine, trebuie să faci sport. Dacă îți petreci cea mai mare parte din viață având un șef, conformându-te unei autorități, vei fi un bun subordonat. Dacă vrei să fii lider, trebuie să-i conduci pe alții, începând cu tine. Anumite acțiuni generează anumite efecte, dar omul majoritar vrea să primească efectul fără să facă acțiunea; caută să ocolească legea, să o manipuleze, să o corupă, să o supună după voia sa.

Mulți au impresia că la un moment dat, când vor scăpa de frică, atunci când simt că a venit momentul potrivit, se vor da peste cap, vor genera un eveniment de tip lebăda neagră și își vor schimba radical viața. Însă nu așa funcționează lucrurile, avem nevoie de timp pentru a construi valoare. Magia are loc, în general, după ani de zile practicând o anumită activitate, cu unica intenție de a deveni mai pricepuți la aceasta. Magicianul repetă aceeași acțiune de un milion de ori pentru a obține efectul dorit și a uimi mulțimea preț de câteva secunde. Antreprenorul falimentează nouă afaceri înainte de a reuși cu a zecea. Campionul mondial la arte marțiale mixte se antrenează de la șapte ani. Indiferent ce alegi să faci, ai nevoie de timp pentru a deveni bun și a ieși în evidență. Poți sta în sala de sport zece ore pe zi timp de o săptămână, însă nu vei avea niciun rezultat.

Ai nevoie de un plan pe care să îl respecți pe o perioadă lungă de timp. Este imperativ să greșești, să îmbunătățești și să repeți până când obții rezultatul dorit.

*

Când ai stat ultima oară câteva ore singur, muncind la un proiect sau meditând, reflectând la acțiunile pe care le faci în fiecare zi? Succesul, indiferent de natura sa, are loc în solitudine, nu în lipsa ei. Reflecția, analizarea gândurilor și identificarea cauzelor lor sunt exerciții care trebuie practicate zilnic. Convingerile trebuie mereu puse la îndoială, aducând probe dacă nu pentru a le desființa, cel puțin pentru a le susține. Transformarea nu poate avea loc decât confruntându-te pe tine însuți. E ușor să muncești când toți cei din jurul tău muncesc, dar ce faci atunci când nimeni nu te privește, când nu ai niciun martor? Singurătatea e o componentă a dezvoltării personale de orice fel, inevitabilă, permanentă.

Dacă nu te poți gestiona în singurătate, nu poți obține nimic de la viață. Vei fi mereu la mila celorlalți, din moment ce nu poți face nimic în lipsa lor. În acest caz, „iadul sunt ceilalți oameni”, cum scrie Sartre. Dacă ai nevoie de un martor pentru a fi productiv, atunci martorul îți controlează viața. Dacă îți schimbi comportamentul atunci când ești observat, nu ești proprietar asupra propriilor acțiuni, ele depind de observator. Dacă nu muncești decât mânat de la spate, vei găsi oameni cu biciul în mână care abia așteaptă să-l zvânte pe pielea cuiva.

Oprimarea este un viciu. Nevoia de a fi în permanență controlați face parte din natura noastră. Omul preferă să fie înrobit, să nu aibă de ales, să nu fie tras la răspundere pentru ce i se întâmplă. Are nevoie de un dușman extern, cineva, oricine care să poată fi scos vinovat pentru toate problemele lui. Din acest motiv comunismul încă sună bine în urechile unei bune părți din populație, pentru că în capitalism, teoretic, doar individul este responsabil, iar această povară majoritatea nu suntem pregătiți să o acceptăm. E mai ușor să delegăm vina decât să ne-o asumăm.

Dar dacă omul rezolvă dilema libertății, restul vine de la sine, e doar o chestiune de timp până când obține ce vrea. Pentru că cea mai mare parte a problemelor provin din fuga de libertate, din evitare, din frica de a ne confrunta cu propriile gânduri, din teama de a ne explora mintea și a descoperi frici, anxietăți, traume neadresate. Preferăm să alergăm într-o continuă cursă de șobolan libertății de a alege ce e bine sau rău pentru noi. Deși tema va fi discutată mult mai profund în alt articol, nu putem niciodată vorbi destul despre ea. Dostoievski o enunță cel mai bine în Legenda Marelui Inchizitor din ultimul și cel mai important roman al său, Frații Karamazov, un text considerat tezaur al literaturii universale.

Cine poate munci singur câteva ore pe zi, fără să fie distras, poate avea tot ce își dorește și chiar mai mult. Problema nu este că nu vrem sau că nu putem, ci că ne sabotăm inconștient tocmai pentru a ne feri de responsabilitatea liberului arbitru. Așa cum Inchizitorul lui Dostoievski îi reproșa lui Isus, omul nu este Dumnezeu, iar povara libertății apasă atât de greu pe umerii noștri, încât ajungem să ne întoarcem împotriva Celui care ne-a oferit-o în dar dintr-o prea mare iubire.

Ce se va întâmpla când o să putem face orice dorim, oricând dorim? Câți suntem pregătiți pentru o asemenea greutate? Singura cale prin care poți avea succes este ca, în libertate deplină, să alegi în mod conștient să faci ce e corect de făcut. Dar dacă ești distras de prima ispită care îți iese în cale, nu vei ajunge departe, te vei poticni de prima momeală pe care necuratul ți-o flutură în fața ochilor, iar căderea va fi dureroasă. Și este un lucru normal să se întâmple astfel, fiecare va primi după puterile sale. Dar dacă aspiri la mai mult, trebuie să muncești mai mult, să devii mai capabil, iar ispitele vor părea mai mici în timp ce altele pe măsura ta își vor face apariția.

Toți ne convingem că vrem să fim liberi, dar în ascuns iubim să fim sub stăpânirea unei autorități, iubim să nu avem de ales, iubim siguranța și certitudinea, iubim să ni se spună ce să facem. Animalul uman, din punctul de vedere al libertății, a rămas la stadiul de animal, nu există dorință mai mare decât să aibă un stăpân, să cunoască, să știe cui este obligat să i se închine, să fie încontinuu înrobit, condus, mânat. ”Că stirpea omenească trebuie să aleagă între a fi liberă și a fi fericită, iar cei mai mulți vor alege fericirea; că pentru ca o societate să prospere în agricultură și armament, aceasta trebuie sistematic înșelată, condusă, înrobită.” George Orwell, 1984.

Că masele sunt interesate mai degrabă de iluzie decât de adevăr, asta a demonstrat și Gustave le Bon în Psihologia mulțimilor. Că ele, masele, sunt lacome după dramă, după superficial, nu după esență, asta o știm cu toții, căci este scris: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile” (Matei, 26:31). Atacați lucrurile sfinte și oamenii se va sminti. Confiscați-le atenția și vi se vor supune. Dați-le pâine și vă vor săruta picioarele. Privați-i de libertate și vă vor ridica osanale de dragoste.

Nu banii distrug omul, ci libertatea pe care o cumpără. Cheltuim banii cu scopul ascuns de a ne constrânge, de a ne îngrădi voluntar, sistematic, nemilos. În lipsa lor, avem certitudine.

Dacă salariul este prea mare, angajații devin indolenți, dacă este prea mic, nemotivați. Dacă au prea multă libertate, devin neproductivi, dacă au prea puțină, frustrați. „Ce închisoare minunată!”, cum spunea preotul  iezuit Anthony de Mello în cartea sa, Conștiența.

Pentru a testa caracterul unui om, oferă-i libertate, putere deplină de alegere. Vei vedea imediat, asemenea cetățeanului din povestea săbii lui Damocles, că nu vrea să fie acolo, că preferă o viață normală, mediocră, celei independente, dar nesigure, că nu mai vrea să fie atât de „norocos” pe cât și-a dorit.

Tu ce ai face dacă ai avea libertate deplină?