Suntem convinși că e ceva în neregulă cu noi. 

Am fost hipnotizați să credem în depresie, în manifestările ei, ni se prezintă ca un lucru care ne-a fost dat și de care nu putem scăpa, la fel cum ni s-a dat conștiința, înțelegerea instinctivă a binelui și a răului fără a apela la rațiune; devine un lucru absolut normal care nu poate fi contestat ca cineva mai degrabă ghinionist decât norocos să aibă creierul dereglat chimic, iar individul nu se poate repara, ci se poate doar adapta la condiția cu care s-a născut.

Dar starea de spirit reprezintă un indicator al lucrurilor pe care le facem în acord sau nu cu natura noastră.

Prin comparație, credem că dacă nu ne bucurăm de lucrurile de care ceilalți se bucură, atunci noi suntem defecți, nerecunoscători, este concluzia la care inevitabil majoritatea ajungem.

Ai prefera să nu mai simți niciodată durere? 

Dacă ne doare stomacul, știm că am mâncat ceva stricat sau nu am combinat corect alimentele. Dacă nu am simți durere, nu ne-am mai trata, nu am mai reacționa în niciun fel. Lipsa durerii duce la moarte subită. Dacă e ceva în neregulă cu corpul nostru, preferăm să știm înainte să fie prea târziu, iar semnalul de alarmă nu poate fi altul decât dureros, altminteri l-am ignora.

După același raționament frustrarea, deprimarea, anxietatea arată că nu facem ce trebuie, altminteri nu am mai simți stările menționate.

Depresia nu există ca o boală în sine, este semnalul de alarmă care ne spune că nu trăim în acord cu natura noastră. În schimb, noi încercăm să o înecăm, să o înăbușim, să o ameliorăm, să o estompăm cu medicamente și tratamente…

”Credința noastră vede ceea ce noi nu putem vedea”, spunea Orison Sweet Marden, ne arată prin stări care mai de care mai deplorabile că nu suntem pe drumul cel bun, ne avertizează, ne distrage atenția, ne învăluie în durere și disperare, dar noi depunem un efort susținut să înlăturăm exact lucrul care ne-ar putea salva.

Ferice de omul care este depresiv!

Deprimarea este un semnal pentru a intra în luptă și a obține ce vrem. Cei mai mulți ignoră avertismentul până când durerea este mult prea insuportabilă pentru a mai funcționa în societate, iar când încearcă să îi răspundă în cele din urmă, este deja mult prea târziu pentru ca schimbarea să mai însemne ceva.

Ai prefera să nu simți durere, frustrare, anxietate? Ar însemna să rămâi pentru totdeauna blocat acolo unde ești deja. Ar însemna să imiți fericirea, să te prefaci că te simți împlinit, să joci teatru cu actori mai buni decât tine, să fii mulțumit, să ignori tendința oricărui organism de a fi în stare de expansiune.

Vestea bună este că nu putem estompa vocea în mod artificial, prin medicamente sau plăceri efemere, de scurtă durată, ci doar urmându-i chemarea.

Ești depresiv? Foarte bine, ai fost avertizat!

Depresia funcționează asemenea tabloului de bord al mașinii atunci când ne indică o defecțiune la motor. Motorul ne poate duce până la destinație fără suficient ulei, dar cu ce preț? Dacă frânele sunt defecte, nu ai prefera să fii avertizat înainte să le folosești?

Ignorarea semnalului ne-ar putea costa totul.

Din păcate ”autoritățile” în domeniu încearcă din răsputeri să ne convingă că e mereu ceva în neregulă cu noi, că nu e în acord cu bunele practici ale societății să fim nici frustrați, nici anxioși, nici indignați, nici nervoși, nici prea energici, nici prea harnici, nici prea atenți.

Societatea, având o armată de psihologi la înaintare, face tot posibilul să ne demonstreze că depresia este ceva anormal care trebuie neutralizat, extirpat la fel cum aruncăm la coș un muc de țigară, bineînțeles, folosind remediile lor, care îi scot pe cei care le administrează din depresie, nicidecum pe cei cărora le sunt administrate. 

Medicamentele vindecă într-adevăr depresia celui care le vinde, iar cel care le înghite se afundă și mai adânc în ea. Se pare că tratamentele pentru depresie ajută într-adevăr oamenii să scape de probleme, să devină mai zâmbitori, mai entuziaști, mai bogați, singura mențiune fiind că asta se întâmplă celor care le vând, și nu celor care le cumpără. Aceștia din urmă își semnează doar abonamentul la o dependență de pe urma căreia primii profită din plin.

Tolstoi a spus în autobiografia sa că dacă nu ești fericit, nu faci ce trebuie.

Cine urmează tratamentul, nu mai e impulsionat să se schimbe.

Prosperitatea celor care vând tratamente antidepresive este direct corelată cu măsura în care oamenii cred că boala este reală. Prin urmare, vedem pretutindeni campanii care ne conving să estompăm chiar vocea care ne spune să fim mai buni, mai sănătoși.

”Dorința este o manifestare a forței”, spunea Wallace Wattles. Faptul că îți dorești un lucru este tocmai dovada că îl poți obține. 

Dorința reprezintă talentul în căutare de expresie și dezvoltare. Îți dorești un lucru doar pentru că ești capabil să îl obții, altminteri nici nu ți-ar fi trecut prin minte. Nu ți-ai dorit să ajungi președintele Americii, dar Donald Trump și-a dorit. Faptul că putem face un lucru își va căuta neîncetat exprimarea sub forma unei emoții. 

Cu alte cuvinte, noi încercăm din răsputeri să ne reprimăm natura, ne împiedicăm să facem binele pe care ar trebui să îl facem. Refuzăm să facem nouă un bine, iar prin extensie refuzăm să le facem un bine celor din jur, pentru că măsura succesului nostru în orice domeniu se va răsfrânge automat asupra cercului nostru social, asupra familiei noastre, prietenilor noștri, asupra rudelor noastre, asupra colegilor noștri. 

Avem o datorie morală să ne facem în primul rând nouă un bine, pentru ca să fim apoi capabili să îi ajutăm pe alții. 

Dar dacă ne înecăm depresia și ne păstrăm condiția, cum putem să fim utili? Prin extensie comitem o nedreptate față de cei din jur, aceștia păstrându-și condiția de fapt doar pentru că și noi am păstrat-o. Cu alte cuvinte, am fost un exemplu.

Iar asta nu am reușit să înțelegem în tot acest timp. Care este finalitatea? La ce bun să ne chinuim când putem să nu o facem? La fiecare încercare ajungem mereu la același impas, asemenea unui zid care ni se ridică subit, de nicăieri, mult prea înalt pentru a spera măcar să îl escaladăm.

Ajungem mereu la aceeași întrebare, și anume, de ce?

Și nu reușim să vedem că nu e vorba despre noi, despre ce cred alții, despre frică, durere sau plăcere, despre anxietate sau liniște, despre efort sau relaxare, ci despre faptul că, având în noi potențial suntem datori să îi dăm expresie, nu pentru noi, ci pentru cei din jurul nostru, pentru ca ei să fie mai mult pentru că noi suntem mai mult. 

Iar dacă fiecare procedăm în felul ăsta, avem măcar o șansă să învingem răul care câștigă din ce în ce mai mult teren. 

Pentru că știu că alții au în ei aceeași scânteie, iar din prisma condițiilor social culturale și a mediului în care s-au născut, nu au nicio șansă să îi dea expresie, iar șansa asta mulți o avem din plin. 

Nu pentru noi, ci pentru ceilalți.

Ești trist, lipsit de energie și entuziasm pentru că nu faci ce trebuie. Te întrebi de ce ești oare nervos, frustrat, indignat? Ai o dorință pe care momentan nu o poți satisface. Eșuezi tocmai pentru că faci lucruri care te privează de putere și entuziasm. Bați pasul pe loc, iar indecizia alimentează frica, în timp ce curajul o înlătură. 

Nu trebuie să scapi de frică înainte de a lua o decizie, îți este frică tocmai pentru că nu ai luat încă o decizie. 

Așteptarea hrănește frica și anxietatea. 

Nu ești entuziasmat pentru că nu faci ce trebuie. Duci un război spiritual cu tine însuți care te consumă.

Cei mai mulți așteptăm un indiciu pentru a lua o decizie. Căutăm un semn pe baza căruia să acționăm. Am fost educați de societate să ne conformăm unei autorități, să ne confirme cineva lucrurile pe care e bine sau nu să le facem, să avem mereu pe cineva lângă noi care să ne bată pe umăr și să spună că facem o treabă bună. 

Dar indiciul suntem noi, cauza este chiar dorința noastră; nu avem nevoie de confirmare din partea nimănui să facem ce vrem, ”marea criză o reprezintă viețile noastre.” Ar trebui să ne bucurăm pentru nemulțumirea pe care o încercăm, altminteri nu am încerca niciodată să o vindecăm. 

Irosim potențial pentru a suprima emoțiile, în loc să îl folosim pentru a le da curs.

Ajungem să credem că este ceva în neregulă cu noi, că noi suntem concepuți să fim nefericiți, că pentru noi fericirea este ceva la care doar putem visa, fără a fi vreodată capabili să o atingem.

Adoptăm involuntar mentalitatea celor din jurul nostru, nu vă lăsați înșelați. Nu avem de ales decât să gândim ca cei care ne înconjoară. ”Prin simplul fapt că face parte dintr-o mulțime, omul coboară câteva trepte pe scara civilizației”, scria Gustave le Bon în Psihologia mulțimilor, „acesta nu mai este el însuși, ci a devenit un automat, care nu se mai conduce după propria voință. Izolat, era, poate, un individ cultivat, dar în mulțime este un barbar, cu alte cuvinte, un om supus instinctelor”.

Nu ai de ales decât să gândești asemenea celor din jur, dar nu te mai conduci după propria voință, ci după spiritul mulțimii. Cu alte cuvinte, în momentul în care faci lucrurile pe care ceilalți le fac, renunți la liberul arbitru.

Iar aici intervine umila dovadă socială împotriva căreia cei mai mulți suntem neputincioși: ”acest principiu susține că unele dintre mijloacele pe care le folosim pentru a stabili ce poate fi considerat corect este să aflăm ce cred alți oameni că este corect”. Folosim informații despre felul cum s-au comportat alți oameni pentru a ne ajuta să găsim comportamentul corect pentru noi înșine. Suntem puternic influențați de acțiunile unor oameni asemănători nouă.

În schimb, mulți procedăm asemenea lui Ivan Karamazov, în loc să-i mulțumim Creatorului că ne-a dăruit un suflet ales, în stare să fie chinuit de asemenea suferințe, noi îl blestemăm.

În loc să ne bucurăm că ne-a înzestrat cu cel mai mare indiciu, noi îl ocărâm.

Ai prefera să fii deja mulțumit, satisfăcut? Ține minte că nicio schimbare nu vine dintr-un sentiment de satisfacție, ci din nemulțumire, lipsă, durere.

Dacă ești depresiv, fii fericit, ai fost avertizat! 

Acum poți repara defecțiunea la motor sau o poți ignora, cum facem majoritatea, trezindu-ne în pustiu fără posibilitatea de a ne mai întoarce niciodată înapoi.

Energia vine inevitabil atunci când acționăm în acord cu natura noastră. Invers, lipsa energiei vine din faptul că muncim din greu să ne reprimăm natura în loc să o manifestăm.