Doar acțiunea conduce la rezultate, însă gândirea este cauza.

Încă o dată, necuratul și-a băgat coada și a denaturat sensul cuvintelor, folosindu-le mai degrabă împotriva noastră.

Câștigătorul de data asta?

MUNCA.

„Desfășurare a unei activități fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop; activitate prin care omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor sale.”

Suntem învățați de mici că dacă mergem în fiecare zi la muncă, ne-am îndeplinit misiunea, iar ce mai rămâne de făcut este să ne relaxăm. Cu alte cuvinte, după exemplul muncitorilor din fabrică prezentat de Henry Ford în autobiografia sa, ”soneria” reprezintă semnalul că ar trebui să uităm de muncă. ”Nu e nimic greșit să ne relaxăm, dar nu ne putem relaxa și să ne bucurăm și de roadele muncii.”

Dacă pentru majoritatea oamenilor finalitatea muncii înseamnă banii, atunci de ce nu i-ar obține în cel mai eficient mod cu putință? 

Suntem hipnotizați de mici să credem că dacă ne prezentăm în fiecare zi la muncă suntem productivi, ne-am făcut partea. 

Dar munca, prin definiție, are un scop. 

Munca cere rezultate, altminteri este doar efort.

Dacă obiectivul meu este să tai un copac, atunci rezolvând corect trei probleme la trigonometrie nu înseamnă că am muncit. Am făcut o activitate intelectuală, am depus efort, dar ținând cont de scopul propus, munca a avut zero rezultate, este deci risipită. Nu am progresat deloc, nu am fost în niciun caz productiv. 

Mulți muncim indirect la obiectivul propus, rezolvăm sarcini secundare cum sunt vopsirea securii sau șlefuirea cozii, dar nu ajungem niciodată să facem cel mai important lucru, acela care ne-ar aduce în final cel mai mare avantaj. Nici vopsirea securii, nici șlefuirea cozii nu ne vor rezolva problema dacă nu lovim efectiv tăișul metalic de baza copacului până când acesta cade la pământ.

„Nimic nu e mai inutil decât să faci eficient un lucru care nu trebuia făcut deloc.”

Dacă mergem la muncă să ne permitem o casă mai bună, o masă mai bogată, îmbrăcăminte mai scumpă, o mașină mai bună, atunci de ce nu am proceda în cel mai eficient mod cu putință? 

Dacă avem nevoie de X sumă de bani, de ce nu alegem să investim rezultate, nu timp? Dacă singura modalitate prin care facem rost de suma X de bani este așteptând, atunci alegerea nu este neapărat cea mai corectă din punctul de vedere al eficienței. 

Soluția nu a fost niciodată să lucrăm cu timpul, ci cu rezultatele.

Nu putem aduce mai repede timpul în ecuație pentru că nu îl putem controla, în schimb avem control total asupra rezultatelor pe care le obținem. Mai mult, rezultatele sunt direct influențate de propria competență, de limitările de caracter și de personalitate, în vreme ce timpul este nemilos, nu îi pasă nici de efortul depus, nici de intenție, nici de dorințe, reflexii sau idei; timpul nu dă doi bani pe faptul că am fost blestemați să ne muncim pământul cu sudoarea feței, din moment ce am călcat strâmb și am comis păcatul originar.

Câtă vreme alegem în mod deliberat să cumpărăm banii cu timp, nu ne putem aștepta la mai mulți decât acesta poate procura în limitele legilor naturii în fața cărora fiecare zi se supune permanent.

Banii în sine nu sunt valoroși, nu au valoare intrinsecă. 

Banii nu au valoare atât timp cât nu pot fi schimbați contra muncii.

După exemplul lui Adam Smith, dacă o armată ar pleca la război având doar aur și nimic altceva, nevoită să străbată sute de kilometri, ar observa destul de repede că aurul pe care îl deține nu este neapărat valoros. Banii sunt dreptul nostru la alte bunuri, iar în lipsa bunurilor, nu au nicio valoare. După cum aurul armatei devine inutil atunci când nu poate fi schimbat pe mâncare, apă, haine, și alte resurse, la fel și banii sunt inutili dacă nu îi putem schimba pe bunuri, deci pe munca altor oameni. 

Armata nu se poate hrăni cu aur sau cu bani, iar averea ei nu are nicio valoare atât timp cât nu poate fi schimbată pe bunuri. Prin urmare, armata trebuie sa muncească ea însăși pentru a-și procura cele necesare, din moment ce nu se găsește nimeni dispus să își vândă munca pe bani – fie să muncească pentru a materializa cele necesare armatei pentru călătorie, fie să își vândă bunurile deja materializate armatei (bunurile însemnând forma materializată a muncii deja consumate). 

Dar armata nu își poate da bani sie însăși pentru a procura bunurile, din moment ce este lipsită de ele. Nici nu poate contracta un muncitor care să scoată din pământ carne, brânză, nutreț pentru cai, lemne de foc, și altele, pentru că nu este niciun muncitor prin preajmă. Prin urmare, în cazul în care vrea să se hrănească, deși are bani, dar niciun mijloc prin care să îi schimbe fie pe bunuri, fie pe muncă, este nevoită să depună ea însăși muncă omenească pentru a-și procura cele necesare. 

Armata se află deci într-o poziție mai mult decât absurdă: are suficient aur ca să cumpere orice e necesar pentru un marș de sute de kilometri, dar neavând posibilitatea să schimbe aurul pe bunuri, e nevoită să muncească pentru a supraviețui.

Banii nu au valoare atât timp cât nu pot fi schimbați contra muncii. În lipsa cuiva dispus să muncească, banii își pierd valoarea pe care doar aparent o au. 

O grămada de bani nu valorează mai mult decât o grămadă de moloz dacă oamenii ar fi dintr-o dată dispuși să muncească mai degrabă pentru moloz decât pentru bucăți de hârtie cu chipurile unor minți luminate; în acest caz molozul ar deveni mai valoros decât banii.

Dacă înlăturăm banii, se numește exploatare sau sclavie. Dacă introducem banii în ecuație, se numește capitalism sau piața liberă.

Este evident că roadele muncii se pot procura și în alt mod decât prin muncă, și anume prin intermediul banilor. În timp ce unii muncesc cu banii, alții muncesc pentru bani.

Dacă banii sunt muncă umană consumată, atunci când se printează și se introduc în economie, crește cantitatea de bani, dar se diluează munca. Munca croitorului, dintr-o dată, nu mai e așa de valoroasă, nici cea a zidarului sau a măcelarului, sau a contabilului. Mai mulți bani decât înainte licitează pentru mai multă muncă, dar dacă doar banii s-au înmulțit, nu și munca, atunci aceasta din urmă își pierde valoarea. 

Dacă se introduc bani în economie fără să se introducă și bunuri în aceeași măsură, cresc prețurile, e inevitabil.

Dacă crește doar cantitatea de bani fără să crească și cantitatea de bunuri, apare inflația. Printarea banilor are în vedere binele majorității, dar apar victime colaterale pentru care o creștere de 10% a prețurilor ar putea însemna drumul către ruină. Ce e bine pentru majoritate nu e neapărat bine și pentru individ.

Încă de la 7 ani suntem plasați în sistemul de învățământ din care mai ieșim 15 ani mai târziu sub forma unui compendiu de cunoștințe omenești, prea puțin pregătiți însă pentru realitatea în care vom cădea. Gustave le Bon în celebra sa carte, „Psihologia mulțimilor”, scrie despre școală: ”Se face abstracție de lumea reală în care va cădea tânărul, în foarte scurtă vreme, de societatea înconjurătoare, fie la care trebuie adaptat, fie cu care trebuie ajutat să se resemneze dinainte. Se face abstracție și de conflictul interuman pentru care, pentru a se apăra și a rămâne în picioare, trebuie să fie, în prealabil, echipat, înarmat, pregătit, întărit. (…) Odată ieșit de pe băncile școlii, intrarea sa în lume și primii săi pași făcuți în câmpul acțiunii practice nu sunt, cel mai adesea, decât o succesiune de căderi dureroase. Rămâne, astfel, rănit și, pentru vreme îndelungată, nesigur pe el, uneori chiar infirm pentru totdeauna.” 

Am fost crescuți să credem că dacă mergem la muncă în fiecare zi, ne-am făcut partea, suntem absolviți de alte responsabilități.

Henry Ford bazându-se pe principiul conform căruia e important ce face un lucru, nu ce ar trebui să facă, spune: „Partea cea mai importantă a unei dalte este lama. Ce rost are să folosim forța uriașă asupra unei dălți boante dacă o lovitură ușoară asupra uneia cu lamă ascuțită rezolvă treaba? Dalta e făcută ca să taie, nu ca să fie bătută cu ciocanul. Lovirea cu ciocanul e un element pur auxiliar scopului. Prin urmare, dacă vrem să muncim, de ce să nu ne concentrăm asupra muncii ca să o ducem la bun sfârșit în cel mai scurt timp posibil? A-i cere cuiva să depună mai mult efort decât e absolut necesar pentru munca pe care trebuie să o îndeplinească e o formă de risipă.”

Dacă muncim din greu pentru bani, de ce să nu o facem în cel mai eficient mod posibil? Poate și în cel mai plăcut, satisfăcător mod.

Ne e greu să recunoaștem că munca este principalul lucru care contribuie la venitul unui om, la fel cum invidia, cea mai complexă emoție umană, presupune să recunoaștem mai întâi față de noi înșine că suntem invidioși. În schimb, încercăm să justificăm faptul că cineva a fost mai degrabă norocos decât harnic.

Dacă admitem că cineva are mai mult pentru că a muncit mai mult, trebuie să admitem și faptul că noi am muncit mai puțin, ceea ce e o contradicție din moment ce mergem în fiecare zi la muncă. Cum să fim leneși dacă muncim zilnic, avem tendința să spunem. Pentru că munca înseamnă rezultate, nu efort. Dacă cineva obține mai multe rezultate într-un timp mai scurt, atunci a muncit mai mult. Realității nu îi pasă de efort.

Lumea e mai dreaptă decât pare să fie. „Pe măsură ce omul se îndreaptă, își da seama că universul este drept și că a acționat în acord cu gândurile noastre”, scrie James Allen.

Mulți spunem că muncim din greu și facem tot posibilul să obținem cele mai bune rezultate. Nu contestă nimeni asta, dar e indicat să ținem cont de costul de oportunitate: o activitate pe care o facem ne împiedică să facem o altă activitate. Revenind la exemplul din prima parte, nu putem și să vopsim securea și să tăiem copacul în același timp, de fiecare dată când facem o activitate, renunțăm la o alta, iar mulți fac exact lucrurile care îi avantajează reușind astfel să obțină cele mai bune rezultate.

Secretul e să câștigăm mai mult timp, nu să consumăm timp ca să producem bani.

Știm să cântăm la chitară pentru că am depus un efort susținut în a învăța să cântăm la chitară, ne pricepem la jocul de cărți pentru că am petrecut ore în șir jucând cu prietenii, arătăm bine pentru că am muncit din greu la sala de sport. Când e vorba de bani, în schimb, am fost hipnotizați să credem că același raționament nu se mai aplică și ne așteptăm să ne devenim buni la a face bani altfel decât lucrând cu ei, ci oferind timp în contra lor.

Cine a alterat definiția muncii? 

Putem spune doar că societatea ca întreg are de câștigat dacă în general unii oameni muncesc mai mult decât alții pentru aceeași sumă de bani. Orwell ar zice că „toți suntem egali, dar unii sunt mai egali decât alții.”

Puțini reușim să vedem exact ceea ce am fost învățați să trecem cu vederea.