Avem nevoie de un apel de trezire.

Suntem „bungânditori”, dacă îl cităm pe Orwell.

Gândim corect, conform, reglementat. Nu comitem crima în gândire, nu facem abatere de la ce ni s-a predat.

Din când în când un gând eretic care se împotrivește stării de fapt ni se arată, dar aplicăm procesul „dublugândirii” pentru a-l elimina cât mai repede posibil. Într-un moment de slăbiciune, suntem cuprinși de posibilitate, de entuziasmul a ceva diferit, dar eliminăm gândul nonconformist la fel de ușor cum am scutura praful de pe o haină.

Dovada socială își joacă bine rolul, cu greu putem rezista influenței pe care și-o exercită asupra noastră: trăim printre oameni care arată la fel ca noi, se îmbracă la fel, au aceeași vârstă, preocupări asemănătoare. Presupunem că, dacă o mulțime de oameni fac un anumit lucru, trebuie că este lucrul corect de făcut.

”Ne inducem conștient inconștiența și apoi devenim din nou inconștienți că tocmai am înfăptuit acest act hipnotic” (1984).

Chiar de ne-am lăsa abandonați și am da curs liber ideilor care ne amenință starea de fapt, nu putem merge foarte departe din lipsa cuvintelor și a conceptelor care ne sunt atât de necesare.

Desființăm instant ideea care ne amenință realitatea și uităm imediat că am săvârșit acest act. Nu am pus gândurile pe hârtie, deci nu avem nicio dovadă că le-am gândit. Totuși, ideea găsește mereu o cale să își facă din nou apariția luându-ne de fiecare dată prin surprindere.

Suficiente asemenea exerciții de gândire și obiceiul de a distruge gândul intrus devine un instinct care nu mai poate fi reprimat.

Ni se spune mereu despre obiceiuri, că suntem creaturi ale propriilor obiceiuri. Dar câți vorbesc despre obiceiurile în gândire? Pentru cei mai mulți depresia este doar un obicei prost de care nu au scăpat încă. La fel cum ducem țigara la gură, ne gândim la lucruri care ne consumă. La fel cum ne spălăm pe față dimineața, obișnuim să ne inducem frica, descurajarea, anxietatea.

Gândirea negativă devine un reflex, nu neapărat o alegere conștientă.

Mintea este întotdeauna cauza tuturor erorilor. Nimic nu există în afara propriei conștiințe. În ultimă instanță contează nu ce se întâmplă de fapt, ci cum îți reprezinți ceea ce s-a întâmplat, cum îl folosești astfel încât să ai un avantaj întocmai din pricina experienței, altminteri a avut loc fără rost.

Un băiat e agresat fizic în școala primară de către elevii mai mari și mai puternici, așa că toată viața e afectat de depresie și lipsa stimei de sine. Un alt băiat, deși agresat în aceeași măsură ca primul, decide să devină campion în cea mai mare ligă a artelor marțiale mixte, din dorința de a nu se mai simți neputincios. Aceleași acțiuni, rezultate diferite. Primul e ghinionist pentru că a fost agresat, al doilea e norocos pentru că a fost agresat. Rugați să povestească experiența prin prisma cunoștințelor dobândite de-a lungul vieții, primul o consideră un blestem, al doilea o binecuvântare. În ambele cazuri putem spune că e vorba de un rău făcut unui copil nevinovat. Totuși, al doilea consideră că răul a fost necesar pentru a deveni campion, ceea ce ne face să nu mai fim siguri dacă a fost neapărat un rău din moment ce i-a schimbat viața în bine. Exemplul cu luptătorul de arte marțiale este unul real, iar cazurile similare sunt nenumărate și ar umple biblioteci întregi cu persoane care au avut puterea să vadă lucrurile într-un mod care le-a oferit putere.

A ataca un gând eretic care ne pune la îndoială starea de fapt, nu face doar ca acesta să nu mai fie gândit, deci să dispară pe moment. Mai mult, ne formăm un obicei, ne obișnuim să gândim corect, conformist. La fiecare abatere acționăm instinctiv, distrugem dușmanul cu orice preț și îl lăsăm fără suflare.

Procedăm asemenea oamenilor care economisesc bani toată viața, așteptând momentul potrivit să se bucure de ei atunci când se retrag din activitate. Realizează ulterior că ceva îi oprește să cheltuiască suma de bani agonisită de-a lungul anilor. Un obicei întreținut pe o perioadă suficient de lungă de timp, prea greu mai poate fi abandonat, devine asemenea unei forțe nevăzute care acționează împotriva noastră. Obiceiul este acum parte din noi, iar a ne schimba natura, mai ales pe măsură ce înaintăm în vârstă, este dureros.

Economisirea banilor, siguranța, conformismul, frica, descurajarea, sunt acum înscrise în canelurile noastre cerebrale. Prin urmare, nu mai suntem împiedicați de frică, devenim frica însăși. Nu mai suferim de depresie, suntem depresia însăși. Nu mai suntem emotivi, suntem emoția însăși. Nu ne mai putem disocia de stările negative în care ne-am obișnuit să ne abandonăm. Nu mai putem desface ceea ce natura a legat.

Problema cea mai mare nu este lipsa informațiilor, a ideilor sau a încrederii în sine, ci faptul că ne-am obișnuit să gândim „corect”, așa cum ni s-a impus de către cei din jur.

Vreți sa vorbim despre tiranie, despre dictatori, comuniști, revoluționari, Hitler, Marx, Robespierre? Măcar avem un inamic vizibil împotriva căruia ne putem întoarce.

Dar ce părere aveți despre cea mai mare tiranie, cea împotriva căreia nu poți lupta din moment ce nici măcar nu știi că există?

Noi nu acționăm din moment ce am fost convinși că nu e posibil. Toate momentele in care, in copilărie, ai încercat să îți afirmi agresivitatea, setea de putere, nonconformismul, ai fost mustrat și pus în banca ta. Când erai sincer cu ceilalți, te reduceau imediat la incompetența lor.

Curând ai învățat că nu e bine să spui ce gândești, darămite să mai și faci ce gândești.

Copilul învață imediat să se comporte în funcție de reacția pe care o obține din partea adulților.

Adult fiind, la întrebarea ce vrei să faci, ești cuprins imediat de un zâmbet rușinos, ca și cum ar fi prea bine pentru tine, ca și cum tu nu meriți să ai parte de lucruri frumoase. Imediat ce surprinzi acest zâmbet, trebuie să realizezi că ai fost programat să te comporți ca atare.

Nu ai ajuns singur la concluziile pe care le ai, ți-au fost implantate de către ceilalți. După cum spunea Isus, „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu vi le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”, și noi suntem suma a ceea ce ni s-a spus și predat, iar noi le-am asimilat drept false convingeri la care singuri am ajuns.

Cine trăiește în tine? Convingerile căror persoane le-ai luat drept adevăruri absolute, incontestabile, ale părinților, profesorilor, prietenilor? Ai ajuns singur la concluziile pe care le ai sau au fost adoptate, împrumutate, conștient sau inconștient?

Ți-au cântat din fluier și ai jucat, ți-au cântat de jale și ai plâns.

Din păcate, prea putini mai realizăm că suntem pe câmpul de bătălie al unui război spiritual, mereu luptând împotriva noastră.

Cu prima ocazie, conform hipnozei, ne autosabotăm, distrugând puținul pe care am reușit sa îl creăm… Ne întrebam ce e în neregulă cu noi, de ce nu reușim să ducem un lucru până la capăt? De ce la școală sau la facultate muncim cu săptămânile la un proiect doar pentru a eșua să ne afirmăm atunci când trebuie, astfel încât să obținem nota bine-meritată, lăsându-i în schimb pe alții să ne ia meritele?

Dar să luăm exemplul psihologului Robert Anthony: un culturist hipnotizat care, spunându-i-se că nu poate ridica un creion de pe masă, nu poate, nefiind vorba că nu mai dispune de suficientă forță încât să o facă, ci de faptul că o parte din mușchi încearcă să îl ridice în timp ce altă parte i se opune. Cu alte cuvinte el luptă împotriva lui, forța mentală anulează forța fizică. La fel și noi ne anulăm cu prima ocazie orice încercare de a ne ridica, nefiind convinși că merităm să reușim.

Ne mai întrebăm de ce unii muncesc toata viața si nu obțin ce își doresc?

De ce unii trudesc din greu, dar își anulează, în fine, orice efort?

Mentalitatea e incorectă.

Ne îndreptăm în sensuri opuse, în final rămânem pe loc.

Nu reușim sa fim congruenți.

Convingerile noastre ne limitează, dar sunt într-adevăr propriile creații, sunt alte noastre?

Gustave le Bon a spus că lucrul afirmat ajunge, prin repetare, să se fixeze atât de adânc în mintea mulțimilor încât acestea ajung să îl accepte drept adevăr absolut. Continuând exemplul din carte, dacă citim sau auzim de o sută de ori că nu există niciun produs mai bun decât produsul A, vom ajunge inevitabil să fim convinși că așa este.

Separat, am putea argumenta că familiaritatea este un bun indiciu. Dar nu este o garanție. Aflându-ne în fața a două produse similare ca preț și utilitate, A și B, cel mai probabil îl vom cumpăra pe A, dar există numeroase motive pentru care B poate fi mai bun, deși este mai puțin vizibil. Dacă toată lumea face un lucru, nu înseamnă că este lucrul bun de făcut. În momentul în care am făcut achiziția produsului A, am renunțat la liberul arbitru, din moment ce am luat decizia în funcție de ce ni s-a afirmat și repetat, și nu în funcție de propriile dovezi. Noi nu am testat ambele produse să vedem care este cel mai bun pentru noi, am acționat mecanic.

Dacă nu am ajuns singuri după raționamente pur logice la credințele după care ne ghidăm, atunci nu trăim viața noastră, ci pe a altora, nu mai avem libertate de alegere.

În final, ne mai întrebăm de ce nu suntem bine? Cum am putea fi dacă funcționăm după un program implantat în mod sistematic?