În lucrarea sa, ”Politica”, Aristotel face diferențierea dintre economie și hrematistică.

”Că, deocamdată, economia domestică nu este totuna cu hrematistica, este un lucru cert. Căci cea din urmă se ocupă cu producția, cealaltă cu consumația; dar ce altă artă ar putea fi aceea care să se folosească de cele din casă, decât economia domestică?

Hrematistica se ocupă mai ales cu banii și că obiectul ei ar fi să poată cunoaște de unde se pot câștiga cât mai mulți bani; căci ea trebuie să creeze avuția și bunăstarea. De aceea se admite adesea că bogăția constă în belșugul banilor, căci în jurul banilor se învârtesc și achiziția și comerțul. Apoi se zice totodată că banul, prin natura sa, este în sine un nimic, neavând valoare decât prin lege, pentru că, de îndată ce are loc o schimbare de monedă, nu mai este întru nimic valabil și nici folositor pentru trebuințele vieții și fiindcă unuia care are bani din belșug poate să-i lipsească hrana necesară, că este ceva absurd să fie avuție acel lucru în posesiunea căruia cineva poate muri de foame, cum spune mitologia despre acel Midas, că, prin împlinirea dorinței (sale nesățioase), toate bucatele aduse înaintea sa se prefăceau în aur.”

Capitalistul nu cheltuiește banii cu scopul de întrebuințare, nu cumpără pentru a utiliza, prin urmare stopând procesul de acumulare al capitalului; el avansează banii cu scopul de a obține mai mulți bani. Cu alte cuvinte, procesul însăși de îmbogățire este scopul absolut; finalitatea nu este o viață de huzur, este doar o consecință a hrematisticii.

În schimb, muncitorul care își vinde forța de muncă, cheltuiește banii cu scopul de a consuma ceea ce a reușit să producă, stopând astfel ciclul de acumulare al capitalului. Finalitatea muncitorului nu este a face mai mulți bani, el avansează munca cu scopul, în fine, de a o consuma, de a o cheltui, de a o epuiza. Consumă pentru că muncește și muncește pentru că trebuie să consume.

Muncitorul cumpără banii prin intermediul muncii. Schimbă munca pe bani, iar banii pe marfă. Cu alte cuvinte, schimbă marfă (propria forță de muncă) pe alte mărfuri. Motivul pentru care muncitorul acționează astfel, neavând de ales decât să își vândă propriul timp, este faptul că nu dispune de alte mijloace prin care poate cumpăra banii, singura opțiune fiind să se vândă pe sine. Dar există alternative la a ne pune la dispoziția cumpărătorului, deci a angajatorului, propria forță de muncă.

Putem cumpăra bani prin intermediul produselor. Consumăm deci propria forță de muncă în realizarea unui produs, urmând ca mai apoi să cumpărăm banii cu acel produs; cu alte cuvinte, schimbăm produsul pe bani, și nu obținem banii dând la schimb propria noastră muncă. Produsul poate fi duplicat și vândut în masă, dar munca unui om nu se poate decât supune legilor firești dincolo de care nu putem trece fără consecințe.

Putem consuma munca pentru a construi o afacere.

Putem consuma munca pentru a învăța o abilitate pe care să o oferim drept serviciu, având autoritate asupra prețului, evitând astfel eventualul intermediar care își ia partea mai mult decât bine meritată.

Capitalistul face bani de dragul banilor. Folosește banii doar cu scopul de a obține mai mulți.

Orice relație de dependență presupune, într-o măsură, cedarea unei părți de libertate. Prea puțini sunt cei care beneficiază de o slujbă „sigură” care să le ofere profituri generoase, indiferent de poziția ocupată. Faptul că mai vedem exemple de salarii care întrec orice imaginație depășește studiul nostru, iar cazurile sunt atât de rare și obținute prin situații fie norocoase, fie privilegiate, fie prin ascuțimea minții – ceea ce nu toți putem pretinde că posedăm –, fie printr-o muncă și o răbdare pe care puțini am fi dispuși să le investim din moment ce am putea obține aceleași venituri muncind a zecea parte, dar având în schimb curajul de a nu ne conforma bunelor practici ale societății. Siguranța presupune deci cedarea libertății, este principiul pe baza căruia suntem guvernați.

Dacă un angajator avansează o sumă de bani pentru a obține în schimb aceeași sumă de bani, la fel de bine și-ar putea păstra banii, nefiind nevoit să își asume niciun risc. De ce o bancă ar împrumuta bani pentru a obține aceiași bani, nu e limpede că obține un câștig de pe urma împrumutului?

În fiecare zi consumăm muncă pentru care nu suntem plătiți, nu este o fraudă sau o înșelăciune, pur și simplu așa funcționează sistemul capitalist.

Să ne imaginăm un antreprenor care deține o fabrică cu un singur angajat. Fabrica produce șuruburi, iar un șurub valorează 1 dolar. Angajatul poate produce într-o zi de muncă regulată de 8 ore 1000 de șuruburi. Presupunând că salariul acestuia este de 1000 de dolari, iar antreprenorul este nevoit să plătească 50% statului, angajatul trebuie să fabrice într-o lună 2000 de șuruburi, deci o valoare de 2000 de euro, dintre care jumătate se duce la stat, iar jumătate ajunge în mâna angajatului. Dar antreprenorul rămâne nedumerit întrebându-se care este partea lui, de ce nu a câștigat nimic? Prin urmare antreprenorul stabilește ca, începând de luna viitoare, angajatul primește un salariu de 800 de dolari, iar când acesta fabrică 2000 de șuruburi, 1000 se duc la stat, 800 sub formă de salariu, și 200 îi rămân antreprenorului sub formă de profit. Am spune că antreprenorul nu a muncit și că relația sa cu angajatul este una în care primul îl exploatează pe celălalt. Dar antreprenorul suportă riscul, este plătit pentru că avansează banii de care angajatul nu dispune, altminteri, angajatul nu ar avea un loc de muncă din moment ce nu există o fabrică în care să lucreze. Antreprenorul plătește un preț pentru profitul pe care îl obține, și anume îngrijorarea. Cu alte cuvinte, relația de dependență dintre antreprenor și angajat se manifestă sub forma cedării unei părți de profit a celui din urmă în favoarea celui dintâi pentru ca cel din urmă să obțină un venit fix, sigur, în timp ce primul își asumă riscurile.

Exemplul este, evident, redus la o simplitate extremă, una care nu este vizibilă la prima vedere în cadrul corporațiilor cu sute de angajați. Dar doar pentru că nu vedem procesul, nu înseamnă că nu are loc, iar profitabilitatea companiei și faptul că este încă aptă de a-și desfășura activitatea economică, fiind lipsită de datorii, atestă exact faptul că funcționează pe baza muncii pe care nu o plătește. Angajatorul se întreabă nedumerit cât ar trebui să fie plătit și cât este plătit de fapt. Dar nici inteligența artificială nu ne poate da un răspuns având atât de multe variabile în ecuație.

În mașinăriile moderne capitaliste cu greu ne putem da seama de valoarea pe care un angajat o aduce. E ușor să analizăm o fabrică cu un singur angajat care produce manual șuruburi, dar când un email pe care îl trimitem presupune implicarea unui întreg depozit, a unei echipe de marketing, a cinci angajați, un șofer, și un analist, cu greu ne putem da seama de valoarea pe care fiecare o aduce în mod individual în cadrul companiei. La fel cum la o facultate de inginerie, pentru a înțelege funcționarea unui principiu, studenții acționează un sistem rudimentar, învechit, perimat, dar al cărui mecanism e lesne de înțeles prin propria-i simplitate, și nu studiază sistemul ultramodern care presupune doar acționarea unui buton, și noi trebuie să studiem cele mai simple fenomene ale economiei pentru a o putea înțelege în lumea modernă atât de nuanțată.

Dacă pun la bătaie X sumă de bani, nu ține loc de creier că vreau să obțin mai mulți. Altminteri dacă aș obține aceeași sumă, de ce mi-aș mai asuma riscul?

E limpede că avansez o sumă de bani cu scopul de a obține mai mulți bani. Dacă aș obține aceeași sumă pe care am avansat-o, aș putea la fel de bine să păstrez banii.

Dar muncitorul nu cunoaște decât un singur tip de câștig, sub forma schimbului de muncă pe bani. El face o singură tranzacție și cel mai probabil va continua să o facă până când se retrage complet din activitate. Capitalistul cunoaște și câștigul de capital, cu alte cuvinte a obține bani de pe urma banilor. La fel cum o turmă de vaci produce viței, sau cum găinile fac pui, la fel și banii pot produce alți bani prin însăși natura lor. Prin urmare, capitalistul este mai flexibil, dispune de mai multe opțiuni și le folosește ca atare pentru a obține un avantaj, alege să muncească pentru bani în timp ce banii muncesc pentru el, pentru a spori profiturile.

Investitorul care avansează banii pentru a obține mai mulți bani nu ar câștiga nimic dacă nimeni nu ar fi dispus să muncească, dacă nu ar exista deci oameni dispuși să își vândă forța de muncă pe bani. Dacă luăm un investitor, un antreprenor și un angajat, iar investitorul avansează X sumă de bani pentru ca antreprenorul să pună în funcțiune o frizerie, este limpede că investitorul nu ar obține niciun profit dacă frizerul nu ar tunde. Antreprenorul nu știe să tundă, investitorul nici atât. Cineva trebuie să muncească, iar acesta este angajatul. Investitorul poate obține câștig de capital odihnindu-se doar pentru că angajatul muncește. Altminteri, cine ar tunde, s-ar tunde clientul singur și ar lăsa banii pe tejghea?

Întregul sistem capitalist se bazează pe oamenii care muncesc și cheltuie tot ce obțin de pe urma muncii prestate.

Trăim cu toții într-o stare continuă de hipnoză de care nu ne putem dezice, din moment ce nu suntem conștienți de existența ei. Facem legături aparente care nu au niciun fundament. Convingerile sunt alte tuturor celor din jur, mai puțin ale noastre, nu sunt concluziile la care singuri am ajuns, ci le-am preluat de la alții, ne-au fost inoculate fără permisiunea noastră.

Ar trebui să învățăm toți arta de a face bani, și anume, hrematistica. Este abilitatea de care nimeni nu ne poate lipsi. Iar investițiile să fie direcționate în propriul cap, pentru ca mintea să devină cel mai mare activ, mașina care generează bani.

Ce poate fi mai rentabil decât a face bani cu mintea, de care nimeni nu poate să ne lipsească?

Putem pierde tot și totuși să nu pierdem nimic, pentru că posedăm competența.

Muncitorul se vinde pe sine pentru că nu are altceva de vândut. Dacă ar avea pământ, ar vinde pământ, dacă ar avea marfă, ar vinde marfă, dacă ar avea fructe, ar vinde fructe, dacă ar avea produse, ar vinde produse. Dar muncitorul nu are nimic, decât pe sine, așa că, drept proprietar al propriei capacități de a munci, în mod liber, de bună voie și nesilit de nimeni, își vinde propria muncă.

Angajatorul și muncitorul au acționat în propriul interes, urmărind avantajul particular. Amândoi s-au întâlnit pe piața liberă drept proprietari, singura diferență fiind că unul posedă capacitatea de a munci, iar celălalt capacitatea de a cumpăra forța de muncă.

Fiecare ar trebui să cunoaștem mai multe metode prin care putem genera bani. Banul este subiectul care niciodată nu se va epuiza, poate fi adus oricând în discuție, în orice context social sau economic. Suntem interesați de bani pentru că reprezintă dreptul nostru la bunuri, prin urmare nu vedem banii, vedem ceea ce ei ne pot oferi în cazul în care i-am poseda, precum și caracterul pe care trebuie să îl posedăm pentru a-i atrage de partea noastră.

Nu ne putem sustrage din jocul banilor, indiferent de munca pe care o prestăm.

Orice tip de venit reprezintă valoarea pe care o aducem în societate, gradul nostru de utilitate, măsura în care suntem de folos altor oameni. Economia include în mod obligatoriu omul, nu poate în niciun caz să facă abstracție de el. Dacă eliminăm omul, se dizolvă economia. Putem să speculăm la nesfârșit despre printarea banilor, despre clădiri, instituții, acțiuni, obligațiuni, bănci, dar toate elementele afectează economia doar în măsura în care afectează omul. Putem investi în piața de capital pe care ne-o imaginăm drept o masă omogenă plină de grafice pe care mai multe puncte se ridică și se coboară, dar în spatele oricărei companii este mai mult sau mai puțin o armată de oameni care muncesc din greu.

Este evident că o companie nu schimbă o sumă de bani pe aceeași sumă de bani, altminteri mai bine și-ar păstra banii decât să îi supună riscului.

Este limpede că prin munca depusă aducem mai multa valoare decât primim, altminteri la ce bun și-ar mai bate cineva capul cu oamenii când ar putea la fel de bine să își păstreze banii, din moment ce va obține în schimb aceeași sumă de bani?

Nu este nimic fundamental greșit în a ne bucura să acționăm o manetă fără a înțelege mecanismul pe care îl activăm. Dar ce se întâmplă dacă mecanismul este conceput astfel încât să ne dezavantajeze? Pană la urmă, spunem, orice firmă funcționează la fel, niciun antreprenor nu alege să dea o sumă de bani pe aceeași sumă de bani. Corect, dar cel puțin să înțelegem sistemul in care lucrăm, iar apoi, conștienți, suntem în măsură să decidem dacă continuăm să lucrăm sau nu în cadrul lui.

Majoritatea oamenilor sunt mulțumiți să aibă un venit fix și constant, și nu este nimic greșit în a face asta. Dar siguranța vine cu un preț, iar prețul este de cele mai multe ori cedarea libertății. Un salariu este suficient de mic cât să nu ne permită întreruperea relației de dependență cu angajatorul, dar suficient de mare încât să nu devenim descurajați.

Unul dintre scopurile unui salariu este îngrădirea libertății. Că muncitorul poate spune că el a avut libertatea de a alege angajatorul, la fel se poate comporta și angajatorul din moment ce el și-a ales angajatul dintre mai mulți candidați. Că fiecare acționează în propriul său interes, asta e posibil, dar nu anulează relația de dependență; că angajatul lucrează doar pentru 6 luni pentru a-și schimba apoi jobul nu face nicio diferență și deci nu schimă mecanismul în care timp de șase luni este acesta este angrenat, la fel cum și lupul își poate schimba părul dar năravul ba. Că relația de dependență nu există, să vedem ce se întâmplă dacă nu mai mergem la muncă; că nimeni nu e prins în cursa de șobolan, că fiecare poate pleca exact atunci când vrea, aș sfătui persoana care face afirmația să plece imediat de la locul de muncă, dar nu pentru a se întoarce la altul și nici pentru a fi susținută de rude, prieteni, părinți, din moment ce ar însemna crearea unui alt tip de dependență.

Să ne angajăm cu gândul că la un moment dat ne vom retrage din activitate nu ne face decât să tratăm fiecare zi ca pe un obstacol în cursa noastră către pensionare. Viața devine atunci doar o luptă din care trebuie să ieșim cât mai repede, după cum spunea Henry Ford. Dacă tot facem un lucru, nu mai bine îl facem cât de bine putem? Dacă pensia presupune un venit lunar pasiv, de ce să nu îl facem în cel mai rapid mod cu putință, și nu așteptând zeci de ani? Un om trebuie să muncească, să fie util, altminteri nu o să fie fericit. Este o necesitate categorică și necondiționată aceea ca omul să aibă o ocupație care îi oferă satisfacție. Nu finalitatea muncii este scopul, ci munca devine scopul în sine.

Dacă muncim cu unicul scop de a ne retrage, atunci căutăm inconștient să consumăm cât mai repede orele care stau în calea pensionării noastre.

Riscul aduce cele mai mari profituri, după cum investitorii cu cele mai mari câștiguri sunt cei care lucrează cu informații limitate.

Când toată lumea află că o investiție este profitabilă, este exact momentul în care aceasta devine neprofitabilă. În momentul când avem date sigure despre o investiție că devine absolut profitabilă, și deci ne vom aprecia banii de pe urma ei, înseamnă că nu mai aduce niciun profit sau că profitul este unul mediocru. Rentabilitățile de ordinul fantasticului provin doar din asumarea riscurilor, din a paria, având informații parțiale, că vom obține profit.

Iar pariul cel mai bun pe care îl putem face este pariul pe noi înșine, în sănătatea noastră, în educația noastră, în mentalitatea noastră, în confortul nostru, în siguranța noastră. Noi suntem mașina de făcut bani, nu portofoliul de acțiuni. Noi suntem cel mai mare activ.

Profitul obținut de pe urma investiției în educație se va răsfrânge în toate aspectele vieții noastre, la fel cum apa se revarsă dintr-un prea-plin; de ”a ști” nu ne poate lipsi nimeni, iar pe ”a ști” nimeni nu ni-l poate fura sau lua cu forța, din moment ce face parte din natura noastră. Banii doar amplifică ceea ce suntem, nu schimbă. În cursa spre bani, câștigul este că am devenit mai buni, mai disciplinați, mai ambițioși.

Dacă nu avem credință, nu avem nimic.

Dar noi credem că suntem speciali, că noi vom drege singuri ce trebuie să facem.

Credem că atunci când ne e greu, greutatea noastră atârnă cu mult mai greu decât a celorlalți.

Nu avem scăpare și nu vine nimeni să ne salveze.

Nu vă înșelați, cu toții vom culege ce am semănat. Iar cine nu cunoaște această lege, doar nu vrea să o cunoască, iar legii nu îi pasă de cine vrea sau nu să o respecte, pentru că ea nu poate decât fi respectată.