Nu crezi că ai vreo șansă, deci la ce bun să mai încerci măcar?

Măsura efortului pe care îl depunem reprezintă măsura credinței. Cei mai mulți nu sunt ignoranți, nu sunt leneși, nu duc lipsă de disciplină sau de idei noi, pur simplu le lipsește credința, deci nu acționează niciodată din moment ce știu sigur că nu vor câștiga.

Doar credința ne poate salva.

În cazul în care cineva l-ar asigura că la finalul muncii va primi ce își dorește, orice om ar alege să depună efortul necesar. Asta e și dilema, pariul pe care cei mai mulți se tem să și-l asume: să muncească în zadar și să nu primească ce vor.

Dar Iacov spune în epistola sa: ”Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoiește seamănă cu valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este nehotărât și nestatornic în toate căile sale”.

Doar credința îl face pe om să muncească ani de zile fără niciun rezultat, pentru ca mai apoi să se bucure de roadele muncii sale pe care oricum le-a obținut deja, indiferent de rezultat. Câștigul este faptul că e mai bun, mai priceput, mai disciplinat, mai rezilient, dispune de mai multă încredere, de o mai largă expertiză; câștigul este caracterul, transformarea, nu premiul.

Uneori dispunem de suficientă energie încât să ducem la îndeplinire tot ce ne propunem, alteori abia putem întreprinde cu succes cea mai ușoară acțiune. Motivele sunt numeroase, dar unul singur cântărește cel mai greu, și anume, credința, mai exact lipsa ei: nu ești convins că la finalul efortului depus vei obține ce vrei, deci nu are rost să mai depui efortul în primul rând. Aproape orice om este în stare să plătească prețul, chiar în muncă silnică, dacă cineva l-ar asigura că va fi răsplătit cum se cuvine, că dorința îi va fi îndeplinită, dacă, deci, i-ar elimina starea de incertitudine, de necunoscut. După cum știm, nu este nimeni în măsură să ofere o astfel de garanție, în afara credinței.

Cea mai mare frică a omului este munca în zadar, să depui un efort dificil pe o perioadă lungă de timp fără să obții în final ce vrei. Dostoievski a argumentat în romanul său autobiografic că cel mai sigur mod prin care poți distruge voința unui condamnat la muncă silnică – chiar și aceea a unui criminal cu sânge rece – este forțându-l să depună o muncă fără rost, irațională, de exemplu să care o grămadă de pământ dintr-o parte în alta sau să mute apă dintr-un bazin într-altul și invers. Munca silnică reprezintă o parte a greutății, dar faptul că este și absurdă, lipsită de sens, distruge spiritul celui mai neînfricat, pedepsit cu ani grei de închisoare. Prizonierului i se aduce mâncare „ca la porci”, nu își scoate hrana din pământ cu sudoarea feței, așa cum omul a fost blestemat încă din creație. În momentul în care munca lui nu are nicio finalitate, niciun rost, niciun rol, nici măcar acela primordial de a-și procura hrana, omul își pierde orice urmă de speranță într-un viitor mai bun; scopul devine acela de a se menține în viață – insuficient de altfel pentru persoana socială, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Lipsa disciplinei rezultă din lipsa credinței. Orice om ar fi dispus să depună efortul necesar dacă ar fi asigurat că în final va obține ce își dorește. Descurajarea apare atunci când nu vedem niciun rezultat concret, gândindu-ne că o altă activitate ar fi mai potrivită în locul aceleia care nu ne oferă nimic palpabil, chiar dacă s-ar rezuma doar la plăceri efemere, distracții și divertisment, cel puțin ne simțim bine, ne amuzăm, râdem. E ușor să muncești când ești absolut sigur că la finalul lunii vei primi salariul promis, e ușor să înveți când la finalul examenului primești nota bine meritată, dar lucrurile cu adevărat importante nu funcționează instant, așa cum cei mai mulți sunt obișnuiți să se raporteze la muncă încă de mici; rezultatele celor mai multe acțiuni nu le putem vedea decât după ce am întreprins acțiunea de nenumărate ori fără să vedem vreun rezultat, iar nimeni nu ar fi capabil să sufere îndeajuns de mult decât dacă este încrezător că în final se va alege cu ceva, chiar și cu experiența, dar o recompensă tot trebuie să obțină.

Lucrurile valoroase se construiesc pe o perioadă lungă de timp în care suntem nevoiți să muncim fără vreo urmare a acțiunilor noastre sau cel puțin fără cea dorită. Faptul că este greu nu reprezintă semnalul că trebuie să renunțăm, dimpotrivă, ne arată că nu aplicăm suficientă forță. „Pentru fiecare acțiune există o forță egală și de sens opus” – principiul al treilea al mecanicii ne spune că măsura în care un lucru se va deplasa către noi nu depinde decât de măsura în care și noi ne deplasăm către el. Dacă aplici o forță asupra unui obiect, obiectul va răspunde cu aceeași forță în direcția ta.

Dacă practici o muncă ce te pasionează, nu ai nimic de pierdut chiar dacă nu vei obține ce vrei, pentru că devii mai bun, iar acesta era scopul încă de la început, ceea ce te va ajuta în final să obții ce vrei.

Banii sunt doar o consecință a faptului că te pricepi la un lucru. Amăgirea apare atunci când începi să practici o meserie pentru un scop, altul decât acela de a deveni bun la meseria respectivă. Mulți pivotează către ceva nou în speranța că vor obține profituri generoase și devin imediat dezamăgiți pentru că nu le obțin, prin urmare renunță în cel mai scurt timp. Dar nu câștigă suficienți bani doar pentru că nu sunt suficient de buni. Și nu sunt suficient de buni pentru că nu au investit suficient de mult timp și efort. Dar dacă facem un lucru pe nu vrem să îl facem, pe care nu l-am ales în mod conștient, atunci dificultatea nu reprezintă decât semnalul de a ne îndrepta către un alt tip de muncă, pentru că prețul priceperii este prea mare pentru o activitate care nu ne entuziasmează, care nu ne încântă, care nu ne face să ne simțim privilegiați că o practicăm.

Descurajarea apare atunci când intri într-o afacere strict pentru bani, pentru popularitate, pentru recunoaștere și nu reușești să le obții pentru că nu ești suficient de bun, lucru pe care ar fi trebuit să te concentrezi încă de la început. Dar tocmai aici este problema, că nu poți practica o muncă doar pentru a deveni mai priceput decât dacă te pasionează, altminteri orice alt motiv nu va genera suficientă motivație și disciplină pentru a trece de anumite opreliști. Câștigul financiar te poate duce doar până într-un punct pe care cel mai probabil nu îl vei depăși doar de dragul banilor; ce se va întâmpla imediat ce îi vei obține, te vei opri? Vei obține și mai mulți? Dar dacă îi vei pierde? Dacă scopul sunt banii, iar din nenorocire vei fi lipsit de ei, de însăși scopul pentru care ai intrat într-o afacere, ce se va întâmpla? Dacă scopul este să devii bun, atunci nu poți pierde nimic pentru că nimeni nu te poate lipsi de educație, de experiență, de transformarea ce a avut loc.

Descoperirea pasiunii nu este singura condiție care se pune, trebuie să muncești suficient de mult încât să poți genera bani din ea, altminteri este doar o plăcere care te distrage de la lucrurile importante. Natura nu răsplătește în funcție de îți dorești, ci de ce anume faci; nu plătește dorința, ci acțiunea; nu atragi cu gândul, ci cu forța pe care o aplici, iar restul sunt fleacuri, nu lucruri practice, sunt emoții. În capitalism avem nevoie de capital, nu ne putem sustrage jocului banilor indiferent de meseria pe care o practicăm, orice produs sau serviciu are un preț, iar restul sunt imaturități, sentimente. Pasiunea trebuie să fie utilă altora, nu poate să îți alimenteze doar ție o nevoie intrinsecă, ci și societății din care faci parte, pentru ca ea să te plătească în acord cu valoarea pe care o aduci. Nu ai de ales decât să faci bani, într-un fel sau altul trebuie să îi câștigi, altfel nu ai un loc în modernitate, iar dacă ai, atunci altcineva este nevoit să genereze bani pentru a-ți întreține pasiunea, cert este că cineva trebuie să muncească și să genereze venit.

Cu toții vrem să construim, vrem ca eforul nostru să nu se piardă în van. Munca pentru un salariu anulează entuziasmul, riscul, aventura, victoria, sacrificiul pentru o cauză mai mare. Curând, toate aceste neajunsuri spirituale se vor reflecta în comportamente și obiceiuri negative care ne descompun din ce în ce mai mult; dacă nu avem parte de aventură, o vom procura sub alte forme cu rol de substituent, așa cum jocurile video, filmele și serialele reprezintă un mod de a gusta libertatea care ne lipsește.

În uriașul roman al lui Tolstoi, Război și pace, vedem pretutindeni punerea în scenă a mentalității bărbaților atunci când vine vorba de sacrificiu, scop sau misiune. Unul dintre personajele centrale este Nikolai Rostov, fiul unui conte pentru care banii, statutul sau traiul pe picior mare ar fi reprezentat una dintre cele mai mici probleme. Acțiunea se petrece într-o societate aristocratică a Rusiei din timpul războaielor napoleoniene, în care, la drept vorbind, așa cum afirmă și unele personaje, nu prea sunt multe lucruri de făcut în afară de participarea la serate, baluri, bârfe, jocuri de societate, saloane și altele, într-un cuvânt distracții și divertisment. Nu e de mirare că mulți care proveneau din familii înstărite alegeau în mod voit să participe în război: unii pentru a simți spiritul aventurii, alții pentru a obține statut și putere. Cert este că, pe vremuri, cum se zice, un bărbat putea câștiga statutul de om curajos, respectat în societate fie făcându-și carieră în diplomație, unde căpăta prestigiu și recunoaștere, fie dovedindu-se viteaz în război, presupunând că ar fi scăpat cu viață. În timp ce viața celor mai multe femei aristocrate se consuma în bârfe, saloane și societăți alese, multe dinte ele fiind de altfel încântate să și-o petreacă în acest mod, bărbații alegeau în mod voit să trăiască, mai mult, unii dintre ei încercau un sentiment de abnegație față de împăratul lor încât dacă țarul ar fi zis să se arunce în foc, o făceau fără tăgadă și fără să le pese de viață, pur și simplu bucurându-se că mor sub ochii lui.

Un bărbat este condiționat să facă lucruri dificile care îi aduc un puternic sentiment de mândrie. Mai mult, este nevoit să urmărească un scop, fie el de orice fel, dar este imperativ să își aleagă o țintă și să înainteze pas cu pas înspre atingerea ei, câștigând în felul acesta sentimentul autentic al libertății: atunci când pune în aplicare un plan și îl duce la împlinire dezvoltă un puternic simț al controlului asupra materiei.

Majoritatea sunt dezorientați, descurajați pentru că nu se îndreaptă nicăieri. Dacă nu alegi să rezolvi anumite probleme, creierul le va găsi acolo unde nu sunt. Lucrurile arată bine până când intervine plictisul. Ca un mecanism de atingere a unui scop, mintea va găsi defecte de îndreptat chiar dacă ele trebuie mai întâi inventate.

În absența obstacolelor, omul se dizolvă. Soluția nu este să fugim de greutate, ci să o alegem. Să ne asumăm o direcție, oricât de modestă, și să o urmăm cu perseverență. Nu pentru rezultat, ci pentru transformarea care are loc în drum spre el.

Prin urmare, întreține mental o imagine detaliată a rezultatului final, interesantă, fermecătoare, ispititoare, așa cum sculptorul Pygmalion s-a îndrăgostit de propria operă și s-a rugat neîncetat lui Venus încât, din milă, zeița a dat viață sculpturii.

Dacă modelul precede creația, la fel cum un obiect, înainte sa fie construit, e mai întâi imaginat; daca o casă, înainte să fie ridicată, e mai întâi proiectată mental și desenată pe hârtie; dacă o statuie e imposibil de sculptat atât timp cât sculptorul nu are in minte rezultatul final, altminteri întreaga lucrare e compromisă chiar de la primele lovituri de daltă; dacă nu putem face nimic fizic, fără ca mai întâi să îl facem mental, ne mai miram de ce nu avem ce ne dorim, din moment ne-am privat de însăși condiția pentru a-l obține?