Pasiunea

Evit să le spun oamenilor să își urmeze pasiunea pentru că înțeleg cu totul altceva decât lucrul la care mă refer. De obicei se gândesc la plăceri superficiale, de scurtă durată și pierd complet din vedere că pasiunea trebuie să fie utilă și celorlalți, altfel nu pot genera bani prin intermediul ei.

Suntem nevoiți să câștigăm bani într-un fel sau altul, iar dacă nu alegem în mod conștient serviciul pe care îl vom presta în schimbul lor sau produsul pe care îl vom vinde, putem fi constrânși, din necesitate, să facem o muncă ce nu ne este tocmai pe plac.

Majoritatea trăim cu impresia că urmarea pasiunii nu vine niciodată cu dificultăți sau probleme, că ne vom trezi în fiecare dimineață cu zâmbetul pe buze lucrând cu spor. Dar va fi greu indiferent ce alegi să faci – este o certitudine, un dat care apare când încerci să devii foarte bun, să concurezi cu ceilalți, să câștigi; te vei confrunta inevitabil cu frustrări, dezamăgiri sau eșecuri.

Secretul este să alegem o muncă pentru care suntem dispuși să îndurăm toate problemele și greutățile care vin odată ce începem să o practicăm zilnic în mod disciplinat. Tocmai disciplina face un lucru aparent neplăcut – pentru că ne forțează să îl facem indiferent dacă dispunem sau nu de suficientă motivație.

Dar să înțelegem un lucru – nu este obligatoriu să ne placă o activitate pentru a obține rezultate plăcute, favorabile. Nu îmi place să merg constant la sală, dar îmi place cum mă simt după – rezultatul este unul bun, plăcut, sănătos. Doar pentru că procesul este anevoios, nu înseamnă că și urmarea va fi la fel, iar aici apare dilema – este suficient să ne placă procesul sau rezultatul pentru a ne dedica în mod complet unei activități? 

Dar, să punem lucrurile în perspectivă și să ne gândim mai întâi că trăim într-o societate capitalistă (sau de piață liberă, așa cum o numește Mises) – unde fiecare produs sau serviciu de care avem nevoie nu poate fi cumpărat decât prin intermediul banilor. Iar atunci suntem nevoiți să găsim cea mai eficientă și eficace metodă de a genera bani, în primul rând pentru că nu putem funcționa în lipsa lor, iar în al doilea rând pentru că, în capitalism, banii reprezintă măsură a valorii – însemnând că există o relație directă între suma de bani primită și valoarea oferită oamenilor (evident, atât timp cât procedăm într-un mod moral, cinstit, legal).

Pentru mine, să fac ce mă pasionează nu are neapărat legătură cu ceea ce îmi oferă plăcere, așa cum suntem obișnuiți să o definim în general. Înseamnă mai degrabă să aleg o metodă, în acord cu tendințele mele de personalitate, prin care să aduc valoare celorlalți, în timp ce îmi alimentează o nevoie intrinsecă. Pentru că mi-am demonstrat de-a lungul timpului că pot face aproape orice tip de muncă, iar indiferent ce fac, începe să îmi placă în momentul în care devin bun, chiar dacă nu am practicat-o deloc până atunci, chiar dacă, aparent, nu se pliază niciunei tendințe de personalitate; pur și simplu ne place un lucru la care ne pricepem, ne place să câștigăm, să fim pe primul loc, să îi depășim pe ceilalți. 

Atunci, dacă îmi place totul, cum aleg ce vreau să fac – iar aici intervine personalitatea sau tendințele noastre naturale de a face instinctiv un lucru mai bine decât altul și pentru care simțim o foame, în general ascunsă și irațională, de a deveni din ce în ce mai buni. 

Dacă am ales să scriu, am făcut-o pentru simplul fapt că, ținând cont de trăsăturile mele de caracter, este cea mai eficientă metodă prin care pot fi de ajutor. Este un lucru la care vreau să devin bun nu pentru că mi-a plăcut dintotdeauna, ci pentru că l-am ales în mod conștient, voluntar. Asta înseamnă că, în opinia mea, pot să îi ajut pe ceilalți mai degrabă scriind decât făcând altceva, având din start un avantaj prin prisma interesului meu pentru acest lucru. Iar dacă oricum o să fie greu indiferent de munca pe care o voi alege, atunci, măcar să îmi fie greu practicând un lucru pe care eu l-am ales, știind sigur astfel că nu voi regreta alegerea făcută. Dar este valabil pentru toate activitățile, distincția noastră socială este aceea de a putea alege o anume povară sau responsabilitate, oricare ar fi ea, pe care să o purtăm mai departe – privilegiu de care generațiile anterioare nu s-au bucurat.

Pentru mine scrisul reprezintă cea mai bună metodă prin care pot contribui. Pentru alții e vorbitul, cântatul, pictura sau ingineria. Unii sunt doctori cu vocație, alții dansatori. Dar știu în același timp că dacă aș fi pictat, mi-ar fi plăcut sau, de exemplu, sunt convins că îmi place să vorbesc mult despre lucrurile care mă interesează. Nuanța constă în faptul că aș avea un mai mare avantaj și o mai bună contribuție dacă aș alege scrisul în detrimentul picturii sau a oricărei alte meserii. Dacă aș fi considerat altfel, aș fi ales altceva. Asta nu înseamnă că sunt scutit de a face orice altceva în afară de a scrie, ci doar că voi practica alte activități într-o mai mică măsură.

Ideea este să faci un lucru care ți se pare firesc de făcut. Mie mi se pare firesc să țin o carte în mână și să mă holbez la modul în care literele formează cuvinte, apoi fraze lungi care se derulează neîntrerupt pe hârtia subțire, mă simt ca acasă când citesc sau scriu. Mi se pare firesc să merg la sală și să ridic greutăți. Nu am nevoie să îmi spună cineva ce anume să fac, acționez instinctiv, în funcție de ce este potrivit pentru mine. Dar firesc nu înseamnă ușor, însă e mai ușor să faci un lucru firesc decât unul nefiresc. Îmi e mai ușor să merg la sală decât să nu merg sau să nu muncesc și să fac altceva îngrijorându-mă că nu am muncit. Îmi place să conduc, dar un drum de câteva ore îmi provoacă neliniște din cauza faptului că nu am făcut altceva în schimb. Sunt atent la costul de oportunitate – o activitate trebuie măsurată în funcție de ceea ce te împiedică să faci.

Este evident că, la nivelul detaliilor, un proces ne va bucura mai mult decât altul, procesul devine plăcut atunci când ne place rezultatul. Iar acum pare că mă contrazic cu cele spuse adineauri. Pe de o parte am spus că, indiferent de proces, ne va plăcea o activitate atât timp cât obținem un rezultat bun. Acum spun că un proces, indiferent de rezultat, ne va bucura mai mult decât altul. Este o chestiune de nuanță, iar o meserie se va potrivi automat mai bine personalității tale decât alta, deși, poate, poți obține rezultate extrem de bune în ambele.

În plus, noi am învățat să definim plăcerea într-un singur mod, să o asociem cu beatitudine, cu euforia estetică, vulgară. Dar pentru mine e plăcut să fac ce trebuie, însă acest soi de plăcere se manifestă subtil, nu sunt mereu cu zâmbetul pe buze sau într-o stare de transă ascetică. În cazul meu, plăcerea nu vine ca o explozie de dopamină de genul celor care apar atunci când mănânci un tort de ciocolată – astea sunt doar iluzii pe care le elimin sistematic –, ci vine ca o liniște a faptului că acționez corect, chiar dacă starea în care mă aflu este una aparent opusă plăcerii sau fericirii, dominată de frustrare, chiar neliniște acută cu privire la viitorul incert. De multe ori nu îmi place să scriu, dar prefer totuși să nu îmi placă să scriu decât să nu îmi placă să fac altceva (sau poate chiar să îmi placă) – iar asta se întâmplă pentru că am ales în mod conștient să fac acest tip de muncă. Este, deci, o alegere pe care am făcut-o de bună voie și nesilit de nimeni, fără nicio constrângere – alta în afara personalității și dorințelor mele interioare.

Prin urmare, nu spun să faci ce îți place. Spun să faci ce vrei. Să alegi un tip de muncă și să i te dedici în totalitate, în măsura în care vei obține rezultatele pe care ți le dorești.

Iluzia constă în amăgirea conform căreia a face ce îți place te scutește de la frustrare, disconfort, greutăți și probleme.

Deprimarea

Deprimarea apare atunci când nu faci ce trebuie.

Natura optimizează după întreg; va încerca în mod constant să te aducă pe un drum care se perindă în mod firesc înaintea ta tocmai pentru că acela este modul cel mai eficient prin care poți ajunge la ceilalți, urmat în beneficiul tău și al celor din jur. Ce rost are să faci un lucru dacă nu reprezintă lucrul cel mai bun pe care îl poți face, date fiind abilitățile și trăsăturile tale de personalitate? Nu e ca și cum vei mai avea o altă încercare. În plus, nu există o societate mai bună în care să fi trăit – versiunea prezentă le surclasează ușor pe cele precedente. Dacă ai o idee, o poți pune în practică tocmai pentru că îți este permis de sistemul de piață liberă în care avem norocul să trăim și să ne desfășurăm activitatea.

Depresia nu te împiedică să acționezi. Ești depresiv tocmai pentru că nu acționezi.

Este exact invers față de cum ai fost învățat. Depresia reprezintă un semnal de alarmă care îți arată că nu faci ce ți s-a cerut, însă dispare imediat ce îți schimbi comportamentul, pentru că și-a îndeplinit scopul. Cum ar fi să te simți bine mâncând nesănătos, stând toată ziua în pat sau, mai rău, distrugându-te sistematic cu plăceri ieftine și vicii acceptate social?

Starea se supune acțiunii. Ești depresiv pentru că nu ar trebui să te simți altfel, date fiind activitățile cu care îți ocupi timpul. Ar fi o batjocură din partea inteligenței creatoare să ne simțim bine atât timp cât acționăm incorect, imoral, necinstit, ineficient, inutil, punându-ne mereu în dezavantaj, evitând să ne folosim de darurile care ni s-au dat fără plată. 

Deprimarea apare atunci când nu încerci să devii mai bun și dispare imediat ce îți corectezi comportamentul – pentru că acesta e rolul ei, să te îndrume spre un lucru productiv, util, să te orientezi către bunătate – imperativului omului creștin, astfel încât să aduci foloase de partea binelui. Mi-e frică de acela care deși se distruge sistematic, nu simte că ceva ar fi în neregulă. Totuși, tu ești revoltat din cauza faptului că nu te simți bine acționând împotriva ta. În acest punct ajungem inevitabil să vorbim despre diavol sau despre „micile rele”, așa cum scria Denis de Rougemont. Altfel spus, Diavolul cu „D” mare lucrează cel mai eficient prin acumularea micilor rele aparent neînsemnate, dar care, pe termen lung, fac diferența dintre bine și rău, dar momentan îl las deoparte pentru că am de gând să îi dedic mai mult într-o scrisoare viitoare.

Subconștient îți dorești un lucru, dar nu faci pașii necesari pentru a-l obține – în general din cauza limitărilor autoimpuse ce te împiedică să te imaginezi capabil, merituos și care se află în mintea conștientă. Prin urmare, apare un conflict care iese la iveală sub diverse forme și sentimente negative, printre care și depresia. Acțiunea elimină depresia pentru că elimină contradicția – îți dorești un lucru și faci mici progrese (pași) înspre împlinirea lui, te afli deci într-o formă congruentă în care faci un lucru pe care îl gândești.

Viața nu poate fi separată

Cele mai multe probleme apar atunci când încetezi să mai crezi în tine și asculți de ceilalți. Prin urmare, muncești din greu să îndeplinești așteptările celorlalți cu privire la ce înseamnă să trăiești bine sau să fii realizat, ignorând dorințele reale.

Stresul, frustrarea, neliniștea apar atunci când știi că poți mai mult, dar nu faci nimic pentru a-ți atinge potențialul. Conștiința, subconștientul sau instinctul îți spun că nu faci ce trebuie, iar atât timp cât nu acționezi în acord cu dorințele tale, te vei afla într-un permanent conflict care se va manifesta în diverse forme, de obicei dăunătoare, viciate.

Energia apare imediat când faci ce vrei. Este motivul pentru care majoritatea oamenilor de succes pare că dispun de forțe nelimitate în timp ce alții abia reușesc să întreprindă cele mai mici lucruri – fiindcă că fac ce își doresc, practică munca pe care ei au ales-o, iar acest soi de congruență face întregul sistem (mental, fizic și spiritual) să funcționeze la capacitate maximă.

În plus, majoritatea oamenilor sunt motivați de bani, deși lucrează pentru un salariu.

În primul rând, sunt de părere că efortul depus ar trebui să fie direct corelat cu suma de bani primită. Altfel, este evident că te eschivezi în fața muncii, din moment ce vei obține aceeași sumă de bani indiferent de rezultat. Vei încerca în mod subconștient să muncești cât mai puțin. Dar în acest fel funcționează locul de muncă – plătești prețul pentru siguranța unui venit lunar, regulat; antreprenorul primește mai mulți bani pentru că suportă riscul, în timp ce angajatul câștigă mai puțini, dar în mod sigur, garantat. În schimb, nu ești suficient de motivat pentru a da mai mult, pentru face o treabă cât de bine poți, pentru a crea un produs sau a presta un serviciu cu simț de răspundere, care să te reprezinte. Responsabilitatea va fi mult mai mare dacă activitatea este direct legată de numele brand-ului sau afacerii tale.

Mulți încearcă deci să separe viața personală de cea profesională. Dar din punctul meu de vedere nu e nimic de separat, pentru că avem o singură viață. 

Nevoia de a trage o linie clară între profesional și personal vine din nemulțumirea cu privire la rezultatele într-unul dintre domenii. Te asigur că cei care câștigă suficient de mulți bani, nu vor să separe nimic. Cei care fac ce îi pasionează nu vor să tragă nicio linie – munca e parte din ei, devenind implicit parte din viața lor.

Noi suntem mereu numitorul comun – timpul pe care îl petrecem în viața profesională, împreună cu banii pe care îi câștigăm tot în cadrul ei ne întrețin viața personală. Dacă aceste două vieți sunt, deci, atât de strâns legate între ele, de ce simt nevoia să le separe? Pentru că majoritatea nu pot înțelege alt tip de muncă în afară de acela sub forma unui venit lunar, prin urmare caută metode să îl delimiteze de restul, din moment ce reprezintă partea constantă, fixă, imuabilă, permanentă. Dar premisa este una falsă, concluzia se bazează pe date incorecte.

Alții spun că viața personală trebuie să fie legată de persoana iubită, de familie, de prieteni. Dar e puțin probabil să găsești partenerul potrivit atât timp cât nu ești mulțumit de tine, când nu faci ce vrei. Ai mai întâi nevoie de încrederea necesară pentru a-l atrage în viața ta – lucru pe care nu cred că îl poți obține dacă acționezi în paradigma fricii, dacă nu faci ce îți dorești doar pentru că îți este frică de ce vor spune ceilalți, dacă eviți confruntarea care vine inevitabil imediat ce prestezi o muncă creativă – te exprimi liber, iar alții au același drept ca și tine, te pot aproba sau te pot respinge, însă e dreptul lor din naștere.

Fiecare face ce vrea cu timpul său. Eu nu vreau să separ nimic, pentru că am o singură viață, iar rezultatele dintr-un domeniu se vor reflecta automat în celălalt. De ce aș separa viața sportivă de viața personală, dacă prima o îmbunătățește pe a doua, și invers? Aspectul îmi va influența câștigurile financiare, care îmi vor influența timpul de care dispun, prin urmare relațiile cu ceilalți. De ce aș face o distincție clară, dacă prima aduce valoare celeilalte? Dacă am o relație sănătoasă cu partenerul, am mai multă claritate și liniște la muncă, devenind astfel mai productiv. A face ce trebuie se aplică peste tot și trimite reverberații pretutindeni.

Dacă devii bun la un meșteșug, vei căuta inspirație oriunde vei avea ocazia: vorbitorul va căuta să exerseze cu prietenii, scriitorul va căuta să observe cele mai mici detalii, antreprenorul va găsi oportunități pretutindeni în societate; întreaga viață curge ca apa, nu poate fi separată în mici râuri pentru a le uni doar atunci când e mai convenabil. 

Orice acțiune va avea un anumit efect care se va răsfrânge pe toate planurile. Ești un singur om și ai o singură viață.

Importanța instrumentelor.

Motivație sau atenție?

Motivația pentru un anumit lucru apare imediat ce începi să îl faci. 

Se întâmplă din cauză că lucrurile asupra cărora te concentrezi prind putere, devin interesante – mai ales dacă ți le imaginezi în detaliu.

Atenția ți-a fost confiscată prin metode subtile, vulgare, grotești. Munca devine subit neinteresantă doar pentru că nu te concentrezi asupra ei. Motivația pentru a face ceva nu o să vină niciodată făcând altceva. Lucrul pe care îl faci devine din ce în ce mai interesant tocmai pentru că îi oferi din ce în ce mai multă atenție. Atenția se supune acțiunii, nu poți face un lucru fără să îl gândești. Invers, nu poți să nu te gândești la lucrul pe care îl faci. Orice activitate devine interesantă dacă o învestești cu atenție, îi înțelegi contextul și cercetezi detaliile, chiar și modul în care se usucă vopseaua pe pereți – cât de repede are loc procesul, ce anume îl cauzează, care sunt factorii care îl influențează.

Dacă nu ne putem direcționa atenția în mod voit înainte să începem, atunci suntem nevoiți să o constrângem, să o forțăm, să o direcționăm mecanic acționând la rândul nostru la fel de mecanic – asemenea câinilor lui Pavlov –, iar atenția se va duce unde vrem, iar imediat va apărea și motivația.

Mai departe tu decizi ce vrei să ți se pară interesant.

”Câștigă cel care beneficiază de cel mai bun sistem.”

Nu ești leneș și nu duci lipsă de motivație. Îți este frică să te confrunți cu un lucru greu, care îți provoacă disconfort. Ai învățat să asociezi starea de neliniște sau frustrare cu o senzație negativă care îți face rău. În schimb, vizualizează confruntarea sau durerea ca pe un lucru pozitiv, care te ajută să crești și să devii mai bun.

Așa cum Benjamin Franklin amintea în autobiografia sa, cei mai mulți renunță la încercarea de a-și schimba comportamentul din lipsa unui sistem sau a unui instrument bine pus la punct, în lipsa căruia comportamentul dezirabil devine extrem de dificil de obținut. De la un punct, nu mai este vorba doar de a vrea sau de a ne dori, ci de a concepe un sistem care să ne consolideze schimbarea. S-ar putea ca dorința însăși să nu fie suficientă pentru a obține rezultatele dorite, deși în general am putea argumenta că dacă cineva își dorește suficient de mult, va găsi o cale.

Și eu am încercat din greu să mă schimb, dar în lipsa unui sistem am renunțat de mult prea multe ori, crezând că schimbarea nu este pentru mine. Abilitatea creierului de a ne sustrage din fața disconfortului m-a uimit dintotdeauna, mai ales în cazul meu. Am ajuns de multe ori să cred că nu am nicio șansă să obțin ce vreau și astfel am tras concluzia că mie nu îmi este menit, că e doar o iluzie.

Este foarte ușor să cădem în această capcană din lipsa unui sistem care să vină în ajutorul nostru când lucrurile devin dificile. Scopul lui este de a-l respecta indiferent de cum ne simțim, altfel și-ar pierde rostul dacă l-am urma doar atunci când suntem motivați să o facem – asemenea principiilor care trebuie urmate indiferent cât de dificilă e situația, nu doar când e mai convenabil; sau asemenea legilor care trebuie respectate indiferent de contextul încălcării acestora (evident, cu excepții), nu doar când este în favoarea noastră. La fel suntem nevoiți să respectăm și sistemul cu ajutorul căruia vrem să ne schimbăm comportamentul, iar acesta ar trebui să conțină, evident, reguli și obiceiuri care să nu fie negociabile, cum sunt: trezitul la o oră fixă, mersul la sală, meditația, rugăciunea, cititul a unui anumit număr de cărți pe lună, a scrie, a munci un anumit număr de ore, a asocia durere sau plăcere anumitor activități pentru a crea anumite efecte, a ne induce anumite emoții pentru a acționa într-un anumit mod.

Liniștea vine atunci când împlinim voia Domnului

Pasiunea este activitatea pe care o faci în mod firesc – fără a te întreba dacă acționezi corect sau nu, dacă în final efortul va merita.

Tolstoi încheie ultimul roman al său, Învierea, cu o aluzie la pilda lucrătorilor din vie care portretizează, după părerea lui, modul egoist în care cei mai mulți dintre noi considerăm viața pe care o avem drept un dat – iar tot ce trebuie să facem mai departe este să ne desfătăm, la fel cum lucrătorii considerau grădina proprietatea lor, uitând de îndatoririle pe care le aveau față de stăpâni.

Când simțim că ceva nu este în regulă, nu facem ce ni s-a cerut. Punem la îndoială inteligența care ne-a creat luptând împotriva ei, dar suntem lipsiți de putere.

Frustrarea, furia, dezamăgirea, vinovăția, toate sentimentele cu o puternică intensitate negativă, așa cum le etichetăm noi, sunt doar semnale de alarmă care ne spun că nu îndeplinim voia Stăpânului. Nu putem merge drept călcând strâmb, Isaia ne avertizează în Scripturi: „Vai de cei ce își ascund planurile dinaintea Domnului, care își fac faptele în întuneric și zic: <Cine ne vede și cine ne știe?> Stricați ce sunteți! Oare olarul trebuie privit ca lutul sau poate lucrarea să zică despre lucrător: <Nu m-a făcut el>? Sau poate vasul să zică despre olar: <El nu se pricepe>?”

Dar noi ignorăm poruncile, apoi ne întrebăm de ce nu ne e bine. ”Să nu furi”, spune una dintre ele, totuși, ne simțim îndreptățiți să ne privăm de toate lucrurile frumoase de care am putea avea parte; ne furăm încontinuu din capitalul viitor prin faptul că pierdem timpul și nu suntem productivi, ruinăm conexiunea cu alți oameni din pricina trufiei. 

Nu furăm de la alții, furăm de la noi înșine. Ne întrebăm apoi cine este acela care ne-a luat și fericirea, și curajul, și entuziasmul, și încrederea? Isus a poruncit poporului să nu fure o oaie, o capră sau o căruță de lemne? Sau ne spunea să nu furăm de la Cel ce ne-a făcut, „să nu aruncăm la porci mărgăritarele”, să nu ne autosabotăm? După cum, atunci când ne-a poruncit să nu mințim, ne îndemna să nu ne mințim pe noi înșine, pentru că minciuna este un păcat în măsura în care îi privezi pe toți cei din jurul tău de lucrurile cele mai frumoase de care ar fi avut parte în cazul în care ai fi avut curajul să faci ce trebuie.

Luăm sentimentele negative drept un dat, dar nu încercăm să le vindecăm, pur și simplu le considerăm parte din noi și ne străduim să trăim cu ele. Luăm frustrarea, furia, dezamăgirea drept emoții negative naturale, obișnuite omului contemporan, dar ele nu mai sunt negative dacă ne îndeamnă la acțiuni pozitive. Dacă anxietatea te constrânge să te pregătești mai bine, atunci devine un lucru bun. Dacă furia îți conferă energie pentru a munci și mai mult, devine calitate, nu defect. Simplul rol al nemulțumirii este acela de a-ți arăta că poți mai mult, altfel ai fi fost mulțumit în primul rând. Trebuie să te gândești că altcineva se află exact în aceeași poziție în care ești tu, dar totuși nu simte nimic – e fericit, mulțumit, mândru de locul în care se află și de oamenii care îl înconjoară. Ai prefera să fii ca el?

Cei mai mulți suntem constant decepționați de dovada socială. Doar pentru că majoritatea face un lucru, nu înseamnă că este lucrul corect de făcut. E adevărat doar dacă vrei să ai ceea ce au și ceilalți, altfel trebuie să acționezi diferit. Aparențele însă înșală, arată exact contrariul.

Ascult de un om doar dacă are ce îmi doresc.

Cum ar fi să ascult de un nutriționist supraponderal? Sau să urmez sfaturile de sănătate ale unui om bolnav? Sau să iau drept bune lecțiile despre bani ale omului sărac? Nu m-aș îndrepta direct către groapă? Nu este orb bolnavul care ne dă sfaturi despre sănătate? Sau salariatul care ne vorbește depre afaceri de succes? Sau nefericitul care ne descrie ce e fericirea? Sau fricosul care ne definește curajul? 

Nu o să obținem nimic din ce nu credem că merităm. Că unii își arogă o trufie fără fond, în afara faptelor concrete, reprezintă un număr mic, iar această deziluzie este mai degrabă transmisă ereditar, dar tu nu faci parte din această categorie. Cei mai mulți trebuie ”să muncim pământul cu sudoarea feței” și este singura cale de a ne simți cu adevărat demni de cele mai bune lucruri. Cei mai mulți suntem oameni normali, unde încrederea, câștigată cinstit, vine din a face lucruri grele pe care majoritatea nu sunt pregătiți să le facă, din diverse motive.