Dilema. Soluția

Dacă nu ne impunem propria rutină, ni se va servi una.

Dacă nu decidem câți bani vrem să câștigăm, altcineva va decide pentru noi.

La un moment dat descoperim că suntem nevoiți să lăsăm deoparte lucrurile superficiale și să ne ocupăm de noile obiective pe care noi singuri le-am agreat, de bună voie și nesiliți de nimeni. Ne putem dedica oricărui domeniu, dar cert este că trebuie să luăm o decizie, nu ne putem consola cu gândul că am fost indiferenți și nu ne-am imprimat voința asupra propriei vieți. 

Fiecare dispune de același număr de ore într-o zi – timp în care este obligat să facă ceva, chiar dacă nu face nimic, chiar dacă petrece câteva ore doar îngrijorându-se. Am ales să fim indiferenți, prin urmare plătim prețul; plătim prețul la fel cum un negustor schimbă 2 saci de porumb pe 100 metri de pânză sau cum un pescar schimbă 10 ore din timpul său pe 15 kilograme de carne proaspătă. 

Este responsabilitatea noastră să alegem ce facem, altfel altcineva o să aleagă pentru noi.

Dacă nu muncim pentru noi, vom munci pentru alții, dar este o certitudine că vom munci: vom depune cel puțin efortul minim pentru a câștiga suficienți bani încât să funcționăm în capitalism sau în economia de piață liberă.

„Dumnezeu le-a dat o zi frumoasă. Dumnezeu le-a dat puteri. Și ziua puterile fuseseră închinate muncii, și aceasta le era toată răsplata. Și pentru cine munciseră? Ce roade va avea munca lor? Acestea erau niște gânduri străine pentru ei și neînsemnate.”

Tolstoi portretizează foarte convingător rolul pe care munca îl joacă în bunăstarea unui om. Cel mai puternic sentiment de împlinire pe care o persoană îl poate încerca este acela în care munca productivă a fost încheiată cu succes. Aproape oricine își poate rezolva conflictele interioare devenind util celorlalți, evitând problemele neglijabile, fără impact pe termen lung.

Formula pentru o viață împlinită este munca pentru sine. Ce roade va avea munca prestată? Care este răsplata muncii mele? Toate aceste lucruri nu contează, sunt, pentru moment, neînsemnate, atât timp cât am muncit pentru mine și nu pentru alții, iar orice beneficiu pe care îl voi fi primit în final va veni doar ca un rezultat, nu ca un scop în sine.

Oamenii sunt mai binedispuși când lucrează, când se ocupă de ceva, a observat Benjamin Franklin în propria sa biografie.

Omul e fericit dacă muncește. Însă cei mai mulți muncesc din greu pentru alții, nu pentru ei înșiși. Obiectivele lor rămân pe ultimul loc și sunt tratate cu indiferență, folosind ultimul resort pentru a le materializa – lucru care nu mai este cu putință. Astfel apar tot felul de frustrări, justificate sau nu în funcție de propriile credințe și limitări.

A munci pentru sine nu este doar o condiție sine qua non pentru împlinire, dar aduce totodată și succesul pe care fiecare ar trebui să îl definească în acord cu propriile dorințe. În același timp, munca pentru sine nu anulează munca pentru altcineva, trebuie să aibă însă întâietate, iar dacă omul consideră că se poate susține singur, liber, într-un mod sănătos și productiv, să se concentreze în totalitate  pe propria afacere și să elimine restul. 

Dacă muncești pentru bani, atunci mai multă muncă ar trebui să rezulte în mai mulți bani. Munca în plus devine inutilă dacă nu servește scopului pentru care a fost făcută în primul rând – în acest caz, ea nu mai este muncă, ci devine efort. Munca are un scop clar, precis, exact, bine definit.

Dacă muncești pentru carieră, atunci efortul în plus nu va rezulta neapărat în mai mulți bani, deși, pe termen lung, ei vor veni ca o consecință. E însă o linie subțire între munca pentru bani și munca pentru carieră, iar ambiguitatea definește în principal părerea majorității, care poate fi soluționată printr-o întrebare: dacă ai avea suficienți bani, ai mai face aceeași muncă? Dacă răspunsul este nu, atunci muncești strict pentru bani: faci o simplă tranzacție pe care cel mai probabil vei continua să o faci până când găsești o metodă mai eficientă de a obține aceeași sumă de bani. Dacă răspunsul este da, atunci e vorba de carieră, vocație sau interes pentru meseria respectivă. E important ca întrebarea să fie adresată într-un moment de maximă motivație, bună dispoziție și speranță pentru a fi sincer, altfel frica, nesiguranța și alte credințe și împrejurări vor altera răspunsul și, prin urmare, acțiunea.

Dacă tot facem un lucru, nu ar fi indicat să îl facem în cel mai eficient mod cu putință?

Cu o dilemă similară a efortului risipit s-a confruntat și Henry Ford pe durata construirii imperiului său. Afacerea, scria el, se baza pe principiul căruia e important ce face un lucru, nu ce ar trebui să facă: ”Partea cea mai importantă a unei dalte este lama. Ce rost are să folosim forța uriașă asupra unei dălți boante dacă o lovitură ușoară asupra uneia cu lamă ascuțită rezolvă treaba? Dalta e făcută ca să taie, nu ca să fie bătută cu ciocanul. Lovirea cu ciocanul e un element pur auxiliar scopului”.

Este dilema criticilor revoluției industriale și a dezvoltării națiunilor în general când spun că automatizarea duce la pierderea locurilor de muncă. Dar dacă săpăm un șanț lung de 10 km angajând o mulțime de muncitori nu ar însemna decât să acționăm irațional și complet ineficient, atât timp cât dispunem de o mașinărie industrială creată special în acest scop, care poate încheia aceeași sarcină într-a suta parte din timp. Săparea șanțului folosindu-ne în totalitate de oameni ar însemna un progres lent și o risipă de efort uman care ar putea fi redirecționat în scopuri mai bune. Să nu folosim automatizarea sau chiar să punem în pericol inventarea și implementarea ei ar însemna oprirea dezvoltării.

Dacă muncim pentru bani, atunci scopul devine acela de a-i câștiga în cel mai eficient mod posibil. Orice efort care vine în plus față de minimul necesar pentru a obține un lucru reprezintă risipă de muncă umană din moment ce obținem același rezultat cu un efort mai mai mic.

Înmulțirea banilor ar trebui făcută acționând, în niciun caz așteptând. Economisirea trebuie încetată imediat ce ne împiedică să devenim mai productivi, scria Henry Ford în autobiografia sa. E indicat să fim mereu atenți la costul de oportunitate: mai multe ore petrecute căutând un preț mai bun sunt mai multe ore în care nu poți să muncești pentru a genera banii cu care ai fi acoperit diferența de preț; efortul depus pentru a economisi bani la fiecare tranzacție consumă energia pe care ai putea-o direcționa într-un proiect sau în crearea unui produs de durată pe care îl poți transforma într-un activ.

Talentul. Planul. Descurajarea

Dacă ai fi absolut convins că în final vei obține ce îți dorești, ai mai suferi din lipsa motivației? Dacă cineva îți spune că pentru rezultatul X trebuie să depui un efort Y, iar dacă depui efortul Y vei obține garantat rezultatul X, ai ezita câtuși de puțin în a face ce trebuie? Te-ai mai plânge de greutatea și nedreptățile vieții?

„Credința reprezintă sursa oricărui efort și a oricărui progres”, scria James Allen.

Aproape orice om căruia i se promite un rezultat excepțional și este absolut asigurat de reușită, va fi capabil să depună un efort dincolo de orice imaginație. Dar numai cine acționează atunci când trebuie, indiferent de cum se simte, are un avantaj al cărui calcul depășește orice estimare. Însă puterea de a transcende clipa prezentă și a lua decizii în funcție de viitor depășește în general voința omenească. 

Neimplicarea emoțională, detașarea, observarea obiectivă a sinelui sunt obiceiurile cu cea mai mare rentabilitate.

Talentul prea puțin contează dacă nu poți respecta un plan întins pe o perioadă lungă de timp. Disciplina va neutraliza aproape în toate cazurile umbra de talent neexploatat. Obsesia va câștiga aproape de fiecare dată în fața talentului nesondat, pentru că obsesia însăși reprezintă unul dintre cele mai mari talente.

Unul dintre cele mai mari impedimente în a obține ce vrei este ce cred ceilalți despre tine. Orice om are tendința de a se compara cu ceilalți, însă nu te poți raporta la oamenii care nu încearcă să obțină aceleași lucruri pe care tu le dorești, ar fi doar o eroare de judecată. 

Pentru cineva care se dedică unui plan pe termen lung, beneficiile vor veni mult mai târziu, iar asta este o certitudine pe care cu greu o poți observa atunci când cei din jurul tău dețin un avantaj aparent datorită faptului că urmăresc câștiguri pe termen scurt. În niciun caz nu poți să le imiți obiceiurile sau să devii descurajat pentru că nu procedezi la fel în aceleași condiții, atât timp cât urmărești obiective complet diferite.

Ai grijă să nu ajungi precum Ivan Ilici al lui Tolstoi, observând că suferința fizică nu este nici pe departe la fel de cruntă precum suferința morală, atunci când îl încearcă gândul că nu a trăit așa cum și-ar fi dorit. Să nu confunzi ceea ce cred alții despre succes cu ceea ce înseamnă de fapt pentru tine. Pe ultimul drum, Ivan Ilici nu reușea să înțeleagă de ce totul pare o minciună și o mascaradă, acum când obosise prea mult și nu mai avea puterea să apere ceea ce alții considerau că este onorabil, dar care nu se preta vieții sale. Nu putea înțelege de ce simte că nu a trăit cum trebuie dacă a făcut toate lucrurile ca la carte, cum se cuvine, în acord cu așteptările societății despre ce înseamnă un om realizat.

„De fapt, mergeam cu pas egal la vale închipuindu-mi că merg pe munte. Chiar așa a și fost. În ochii opiniei publice urcam pe munte, dar pe măsură ce înaintam, viața îmi aluneca de sub picioare…”

Majoritatea se comportă corect, conform, în acord cu opinia publică. Pianistul îți va spune însă că trebuie să cânți la pian pentru a fi fericit, și are dreptate, dar doar în cazul lui. Ce înseamnă să fii fericit în cazul tău? Dacă asculți de celălalt, vei încerca din greu să devii bun la un ceva care nu te entuziasmează, de care nu ești interesat și care nu te pune în avantaj pentru că nu se aliniază niciunei calități a personalității tale. Vei munci din greu încercând să te pricepi la lucrurile care nu ți se potrivesc, iar efortul va rezulta în frustrare, descurajare și lipsă de sens din moment ce munca nu este echilibrată măsurii satisfacției primite. Satisfacția care vine odată cu entuziasmul pentru ceva la care îți dorești instinctiv să fii bun va neutraliza în aproape toate cazurile efortul depus pentru același tip de muncă, dar executată fără interes, fără nevoia intrinsecă de a deveni priceput.

Oamenii care nu sunt în cursa înspre a obține ce vor apreciază mai mult părerile celorlalți decât propriile nevoi. Sunt mai fericiți dacă ceilalți au o părere bună despre ei decât dacă și-ar urma instinctul și ar fi criticați – ceea ce nu poate însemna decât că aparența devine în final lucrul pe care și-l doresc cel mai mult și muncesc din greu pentru a o păstra intactă. 

Critica o să apară indiferent dacă faci bine sau rău, este o constantă insinuată oricărui proces de creație. Dacă faci doar bine, vei fi criticat de cei răi; dacă faci doar rău, vei fi criticat de cei buni. Dacă faci și bine și rău, vei fi criticat de cei răi și de cei buni deopotrivă. Rezistența o să apară din partea opusă, egală ca forță, indiferent de acțiunea pe care o faci.

Indiferent de alegere, pentru început, orice persoană o să arate ridicol în fața celorlalți pentru că nu se pricepe la un lucru pe care nu l-a mai făcut până atunci, iar peste acest impas temporar foarte puțini sunt dispuși să treacă. Reprezintă o condiție universal valabilă pe care oamenii considerați deștepți (de către opinia publică) nu sunt pregătiți să o depășească din moment ce sunt convinși că nu se pot preta unui comportament pe care îl consideră ridicol, jignitor pentru capacitatea lor intelectuală, plasat cu mult sub superioritatea lor mentală. El este deștept, iar dacă este deștept nu poate fi și ridicol în același timp – acesta e modul în care raționează, ceea ce îi blochează progresul și îl face să treacă cu vederea multe oportunități. Și ar fi scăpat basma curată dacă ar fi fost într-adevăr fericit. Dar este opusul fericirii, este mai degrabă frustrat, trist, resemnat, invidios pe curajul celorlalți că el nu poate adopta comportamentul – jignitor după opinia lui – oamenilor de succes. Astfel, nu reușește să treacă peste bariera inevitabilă a ridicolului începătorului în orice domeniu pentru o scurtă perioadă de timp. Nu poate proceda asemenea celor care își lasă părul lung și arată ridicol pentru câteva luni bune, doar pentru a se lăuda la finalul perioadei cu pletele frumoase.

Iar atunci, înseamnă că inteligența reprezintă capacitatea de a obține ce vrem.

Dacă nu poți trece peste un mic impas mental, nu ești tocmai deștept. 

La fel, dacă nu poți vedea recompensa pe termen lung asociată unui obicei sănătos, sau viceversa, nu ești tocmai deștept. 

Descurajarea este un viciu. Deznădejdea este un viciu, la fel cum sunt alcoolul și țigările. Faptul că nu poți observa că îți otrăvești corpul ține de propria inteligență. Cât de deștept este o persoană care lasă plăcerea să îi întunece vederea și nu își rezolvă adevărata cauză pentru care adoptă un obicei de care îi este rușine? Dacă nu vede că viciul, oricare ar fi el, este doar o dorință care nu a fost îndeplinită, prin urmare se încearcă îndeplinirea ei prin metode accesibile, superficiale; dacă nu vede că orice viciu este un protest împotriva stării de fapt, îl mai putem numi deștept? Dacă nu poate observa că orice comportament dăunător rezultă din nevoia de a se eschiva în fața unei realități care nu îi este pe plac; că personalitatea încearcă din greu să se exprime, să se elibereze prin forme de dependență acceptate social, ieftine, superficiale; dacă nu poate accepta că schimbările bruște de personalitate, acțiunile impulsive nu reprezintă decât eliberarea eului înlănțuit de atâta amar de vreme?

Dacă nu vede că opinia publică, oricare ar fi ea, este doar un mic impediment necesar în calea obținerii unui lucru – credință care acționează împotriva propriei sale bunăstări –, mai putem numi  persoana respectivă inteligentă?

Frustrarea e parte din proces

Cert este că prea puțini oameni arată bine făcând un lucru pentru care nu au experiență, iar tot atât de puțini reușesc să treacă peste perioada inevitabilă de stânjeneală și nesiguranță care vine odată cu necunoscutul de a face ceva nou, dar care îți poate aduce câștiguri nelimitate.

Pentru cei mai mulți, durerea de scurtă durată a ridicolului apasă prea greu, așa că aleg să o evite și să trăiască cu durerea regretului pe care o găsesc mai acceptabilă – pentru o vreme. Evident că nu vorbesc de practicarea unor lucruri înjositoare, imorale sau ilegale, ci de pivotarea către un alt domeniu, către o altă meserie, starea de ridicol care vine odată cu un lucru nou la care nu te pricepi tocmai pentru că nu l-ai mai practicat până acum – de exemplu prima ședință la sala de sport, primul apel telefonic către un necunoscut încercând sa faci o vânzare, primele postări pe rețelele de socializare, primele videoclipuri pe care le încarci pe youtube, etc. În aproape toate cazurile există o mare probabilitate să fii perceput ridicol. Nu poți deveni însă mai bun la un lucru pe care nu îl practici, prin urmare e inevitabil să începi indiferent de percepția pe care o au ceilalți despre tine.

Dacă vrei să schimbi un lucru, trebuie să aplici suficientă forță până când se mulează viziunii tale, altfel schimbarea rămâne la latitudinea celorlalți. Dar cineva trebuie să acționeze, altfel nimic nu o să se întâmple.

A trecut mult timp în care nu ai făcut nimic pentru că nu ai dispus de suficientă motivație. Totodată, alții au făcut ce trebuie indiferent de cum s-au simțit. E limpede cine va ieși în avantaj la finalul unei perioade date. Clipele scurte de motivație nu înseamnă nimic dacă nu te poți dedica unui plan până când obții rezultatele dorite. Talentul nu înseamnă nimic dacă nu poți asculta de propriile ordine. Talentul fără un plan strategic nu garantează valoare economică, dar un plan urmat ca la carte surclasează de fiecare dată talentul neexploatat.

Supărarea în fața nedreptăților vieții nu arată decât lipsă de maturitate. Adultul concepe un plan, acționează și îmbunătățește până când obține rezultatele dorite. Copilul se supără și așteaptă ca cineva să îl salveze. Adultul acționează, nu răspunde emoțional, se detașează de propriile probleme; copilul plânge, își ia mingea și pleacă.

Cea mai mare tiranie este cea de care nu ești conștient că există și, deci, exercită o influență continuă asupra ta, a demonstrat Gustave le Bon în cartea sa, Psihologia mulțimilor. Obiceiul de a te conforma așteptărilor celorlalți te însoțește întreaga viață, cu atât mai mult cu cât continui să i te supui. Dacă nu rupi tiparul niciodată, vei merge toată viața condus de ceilalți. Dacă nu ești conștient de faptul că te influențează la fiecare pas, că joacă un rol în fiecare decizie, ești supus uneia dintre cele mai insidioase tiranii.

Dacă te prefaci suficient de mult timp, ajungi să nu mai distingi persona de persoană, minciuna de adevăr.

Suntem liberi să ne alegem propriile limite în care să funcționăm.

Într-adevăr așa de mare este impactul unui plan strategic întins pe o perioadă lungă de timp, încât ignorantul, indolentul vede noroc, oportunitate, dar nu poate vedea că rezultatul provine din intenție, claritate și muncă. Vede magie, dar nu poate vedea magicianul care a repetat aceeași mișcare de 1 milion de ori cu unicul scop de a crea efectul scontat.