Indianului care vinde motorete nu îi plac motoretele, îi plac banii, fluxul de numerar.

În capitalism, nimeni nu se poate sustrage jocului banilor.

Să spunem că ești croitor și îți place jobul pe care îl ai. Dacă cineva îți oferă un salariu de 5 ori mai mare pentru un post de bibliotecar, oare te vei întreba dacă îți plac cărțile înainte să accepți oferta? O sa descoperi că ți-au plăcut dintotdeauna, dar nu ai avut timp suficient să citești. Dar aceeași logică o aplicai și în cazul în care înlocuim postul de bibliotecar cu cel de contabil: unde mai înainte ai observat că îți plăceau literele, acum îți plac cifrele. Dar asta e doar o altă poveste pe care ai inventat-o că sa raționezi alegerea de a schimba postul din prisma banilor. De fapt, nu îți place nici țesătura, nici cartea, nici matematica, îți place să muncești, iar banii sunt măsura în care ești util altor oameni.

Observăm de multe ori cum ne construim o convingere în jurul activității care ne generează mai mulți bani. Unde înainte nu știam sigur dacă ne-ar plăcea să facem sarcinile pe care aceasta le presupune, acum, după ce intervin suficienți bani, suntem siguri că suntem în locul potrivit. 

„O dovadă contrarie este protestul din propriile oase”, scria Orwell. Deși în romanul său distopic, 1984, Winston nu avea un sistem de referință cu privire la cum era lumea înainte, din moment ce trecutul era încontinuu rescris și el fiind prea tânăr încât să fi trăit în acele vremuri, avea senzația constantă că ceva era în neregulă. Noi însă, având acces nelimitat la internet, ne este practic imposibil să nu vedem constant dovada că putem juca și altcumva, nu doar după cum ni s-a cântat din fluier.

Gândirea negativă în schimb, a devenit parte din noi, e un obicei la care ne-am înhămat inconștient să îl repetăm fără sfârșit. Dar tot ce trebuie să facem este să ne obișnuim cu ideea a ce vrem, cum spunea Dr. Maxwell Maltz în celebra sa carte Psiho-cibernetica: „e nevoie să vizualizăm persoana care vrem să fim, fără să depunem un efort în a face asta, ci mai degrabă jucându-ne cu ideea că s-ar putea înfăptui”. 

Jean de Fontaine în fabula sa, ”Cămila și bățul plutitor” ne spune: „Primul om care a văzut o cămilă a luat-o la fugă. Cel de-al doilea s-a aventurat ceva mai aproape. Al treilea a îndrăznit să-i treacă peste cap căpăstrul. În viață obișnuința îmblânzește totul, căci ceea ce ar putea părea îngrozitor sau straniu, îndată ce ochii noștri au timp să se deprindă, devine absolut banal.”

”Cum gândește omul în inima lui, așa e el”, scrie Solomon către posteritate.

Oricărui om îi place să muncească atât timp cât simte că munca îl împlinește și îi dă un sens. Nimeni nu se naște să poarte o etichetă permanent, pentru tot restul vieții, oamenii nu au costuri irecuperabile. Școala, facultatea sau oricare alt tip de atestare obținută după ani sau luni de studiu nu ne poate controla în totalitate drumul, fiecare are dreptul să facă ceva nou indiferent de vârstă. 

Oare omul primitiv care își construia adăpostul era inginer sau doar asigura perpetuarea speciei? Oare daca își lăsă prietenii să doarmă o noapte în adăpostul lui în schimbul merindelor își primea diploma de investitor? Poți să construiești orice, caracterul, afacerea, spiritul, credința; procesul în sine de perfecționare e plăcut. Oare omul primitiv care pescuia alături de cel care își construia casa era pescar? Dacă vindea apoi peștele se prefăcea în antreprenor sau în om de vânzări? Era destinat, deci, să fie pescar, antreprenor sau vânzător? Îi plăcea să pescuiască sau pur și simplu îi era foame? Nu putem spune.

Suntem supra-specializați.

Studiem o mică piesă dintr-un ansamblu, pentru ca mai apoi, după ce am fost plătiți în acord cu muncă depusă, să folosim câștigurile pentru a înțelege întregul ansamblul de care noi înșine ne-am lipsit. 

Nu am face mai bine să studiem direct ansamblul și să învățăm despre bani, despre viață, despre natura umană?

În final, toată lumea iese pe piață cu banii pe care i-a câștigat. Cei mai mulți au prestigiu și respect doar când se află în clădirea unde își desfășoară activitatea, toate acestea dizolvându-se imediat ce o părăsesc, la fel cum un pește își pierde subit toate calitățile de îndată ce se vede pe uscat, sau cum ferocitatea tigrului dispare imediat ce este azvârlit într-o cușcă pentru delectarea oamenilor; în libertate, nu am mai ști unde să ne ascundem de frică, dar aflându-se în captivitate, izolat de gratiile metalice, frica e ultimul lucru cu care tigrul ne amenință, mai degrabă ne este milă decât ne temem de el.

În Pildele lui Solomon, citim: ”Ferice de omul care găsește înțelepciunea și de omul care caută pricepere! Căci câștigul pe care îl aduce ea este mai bun decât al argintului, și venitul adus de ea este mai de preț decât aurul”.

Cauzele sărăciei sunt aceleași care erau acum mii de ani, iar omul care își pierde avuția din lipsa înțelepciunii e un film pe care l-am văzut de multe ori derulându-se dinaintea veacurilor.

Lăcomia este dintotdeauna o cauză a penuriei de orice fel. Cel care pune mâna și pe ultimul ban, fără să dea nimic la schimb, nu are parte de nimic.

În cartea sa, ”De la sărăcie la putere”, James Allen spune: ”Natura dăruiește tot ce are, fără niciun fel de rezerve, și nu pierde niciodată nimic. În schimb, oamenii care pun mâna pe tot ce le iese în cale au totul de pierdut. Dacă dorești să te bucuri de o prosperitate reală, nu cădea în capcana de a crede că cei care sunt corecți au de pierdut. Nu lăsa cuvântul <competiție> să îți spulbere credința în supremația onestității și virtuții. Personal, nu am fost niciodată interesat de ceea ce afirmă oamenii despre <legile competiției>, căci eu cunosc legea imuabilă a universului, care va sfârși prin a-i pune la locul lor pe toți cei necinstiți. Cunoscând această lege, eu contemplu netulburat necinstea care prevalează în această lume, îndeosebi în cea a competiției, căci știu că pe acești oameni îi așteaptă distrugerea.”

Frica, anxietatea, ignoranța au fost mereu cauze ale lipsei de bani. 

Curajul este o abilitate profitabilă în orice context istoric.

Datoria, disciplina, sacrificiul, i-au plasat pe spartani în vârful ierarhiei tacticilor militare.

Sentimentul neputinței este amar. Îl simțim de mici în fața părinților, apoi la școală în fața profesorilor, apoi la locul de muncă în fața șefului. Sentimentul că ești prins în cursă, fără cale de scăpare, te sufocă, îți distruge spiritul creativ.

Vrei să afli secretul pentru a crea mai mult timp? Făi mai mulți bani! 

Dacă ai primi o sumă de bani pentru fiecare carte citită, dintr-o dată, parcă devine interesant să citești. 

”Și cât de convinși sunt, și cei care muncesc, și cei care îi pun să muncească, toți, că așa și trebuie să fie, că în timp ce la ei acasă li se spetesc muncind nevestele borțoase, iar pruncii cu scufițe pe cap zâmbesc bătrânește și dau din piciorușele lor rahitice în fața grabnicei morți de foame care îi așteaptă, ei trebuie să ridice palatul ăsta prostesc si inutil pentru vreun individ prost și inutil, chiar unul dintre aceia care îi jefuiesc și îi aduc la sapă de lemn – se gândea Nehliudov uitându-se la casa aceea.” (Tolstoi, Învierea)

Nu asta facem majoritatea, ridicăm palate pentru alții? Se pare că toți suntem convinși, și cei care muncim, și cei care ne pun să muncim, că așa trebuie să fie și că nu are cum să fie altfel, asemenea unei legi imuabile, că trebuie să depunem efort îmbogățindu-i pe alții, mai puțin pe noi înșine. 

Prin afirmație și repetare se îndobitocesc mulțimile, a demonstrat Gustave le Bon. Dacă afirmi suficient de mult un lucru, acesta va pătrunde în subconștient, iar întreaga viață a celui hipnotizat va fi guvernată după o convingere care i s-a dat, la care nu a ajuns cu propria rațiune. Mergi la școală, făi o facultate și găsește un job, iar apoi muncește din ce în ce mai mult și mai greu, la fel cum proceda indiferent de situație și calul Boxer din romanul Ferma animalelor: ”o să muncesc mai mult”. 

Majoritatea suntem însă obișnuiți să fim productivi doar în prezența altora, consecință inevitabilă a educației. Școala a fost un mediu perfect pentru a ne dezvolta o asemenea deprindere și pentru a-i rămâne fideli întreaga viață. Nimeni nu își face tema la matematică rezolvând logaritmi pentru el însuși, pentru ca el să fie mai bun, ci mai mult pentru un scop extern: pentru o notă, pentru profesor, pentru părinți. Curând, locul de muncă înlocuiește școala și învață adultul că trebuie să muncească doar atunci când se află în clădirea de birouri, părăsirea acesteia însemnând începutul relaxării. Aflat în libertate, animalul uman începe să se autodistrugă, încetează să mai fie productiv; că mulți își petrec timpul liber făcând activități distractive, o fac mai mult pentru a scăpa de munca monotonă la care singuri s-au înhămat.

Trăim în capitalism, avem deci în mod natural nevoie de capital. Mai mult, în condițiile în care îi procurăm în mod absolut legal și în acord cu legile lui Dumnezeu, banii sunt măsura cu care aducem valoare în societate. Abilitatea prioritară este a fi capabil să faci bani în mod activ. La fel cum mergem la locul de muncă indiferent de modul în care ne simțim sau starea, motivația și perseverența pe care le avem, la fel trebuie să fim în stare să facem bani indiferent de situația fizică, mentală sau spirituală de care dispunem. La fel cum ne întoarcem la job indiferent ce ni se întâmplă în viață, asemenea unui giroscop care se întoarce mereu în poziția de echilibru, în capitalism suntem nevoiți să fim capabili să generăm în mod prioritar bani, iar abia apoi să ne rezolvăm restul problemelor.

Majoritatea trudesc zeci de ani muncind la palatele altora. În final se aleg cu munca, iar alții cu banii.

Oare de unde sunt cunoștințele astea potrivit cărora trebuie să muncească întreaga viață pentru prosperitatea altora, mai puțin a lor? 

Cine i-a învățat oare că trebuie să muncească din greu ca să li se dea, pentru ca mai apoi să li se tot dea, dar fără să mai muncească? 

Au ajuns ei singuri la concluziile astea sau le-au fost date la fel cum posedăm cunoștințele despre bine și despre rău; la fel cum știm că nu e bine să ne sugrumăm aproapele; la fel cum știm că nu e bine să furăm, să ucidem? 

Dacă poți lucra într-o companie timp de 2 ani îndeplinindu-ți sarcinile cu succes, toate părțile implicate fiind mulțumite, ce te face să crezi că nu poți proceda asemenea și pentru tine? 

Dacă poți munci pentru alții, poți la fel de bine să muncești și pentru tine, doar că pentru un venit multiplicat.

Cum ar fi să îți petreci cea mai mare parte a vieții muncind alături de oameni, doar pentru ca mai apoi să fii convins că nu poți face același lucru pe care l-ai făcut în tot acest timp, singura diferență fiind că elimini intermediarul care își ia partea de bani? Mai poți afirma apoi despre alții că sunt hipnotizați? Că sunt spălați pe creier de societate? Că se comportă asemenea oilor? Că se comportă asemenea turmei care imită ticul unui singur animal ce face parte din ea? Că nu sunt educați? Ce este educația dacă nu capacitatea de a obține ce ne dorim? 

”Poate un orb să călăuzească pe un alt orb, sau vor cădea amândoi în groapă?”

Convingerile implantate de alții în mintea noastră, fără voia noastră, pe care nu le-am acceptat de bună voie și nesiliți de nimeni, după care ne guvernăm aproape întreaga viață, ne despart de cele mai bune lucruri. Ar trebui să punem la îndoială orice credință la care nu am ajuns singuri cu mintea noastră, ci care ne-a fost dată, la fel cum broaștei țestoase i s-a dat casa drept povară pe care trebuie să o poarte pretutindeni.

Trebuie să faci exact lucrurile de care îți este frică, nu există o altă cale. 

Dureros este să faci ce trebuie atunci când nimeni nu privește, când nu ai niciun martor.

Suntem supra-specializați.

Studiem o mică piesă dintr-un ansamblu. Forța de muncă e pregătită drept piesă a unui mecanism. Giganții industriali integrează piesa în propriul sistem și o folosesc ca atare. Imediat ieșită în afara lui, nefiind angrenată de nimeni și neacționând la rândul ei pe nimeni, cu greu își găsește locul în societate.

Majoritatea posturilor fac abstracție de realitate. Imediat ce angajații ies pe ușa clădirii, activitățile practicate zilnic devin irelevante pe plan personal, profesional sau spiritual.

Nu am face mai bine să studiem direct relațiile, banii, natura umană? În loc sa facem parte din mașinărie, ar trebui să fim mașinăria în sine.

Avem posturi in corporații care abuzează de forța de muncă și de acumularea de capital. Principalul scop e să rămâi sărac și harnic. Căci dacă toată lumea ar avea bani, cine ar mai munci? „În 1696, John Bellers spunea ‘Dacă cineva ar avea 100.000 de acri, tot atâtea lire sterline și tot atâtea vite, dar nici un muncitor, ce altceva ar putea fi acest om bogat dacă nu el însuși un muncitor? Și, cum muncitorii îi fac pe oameni bogați, cu cât sunt mai mulți muncitori, cu atât vor fi mai mulți oameni bogați… Munca săracului este mina bogatului.’” (Capitalul)

Posturile ocupate în cadrul acestor giganți industriali cu greu le mai putem pronunța, darămite să mai și înțelegem întregul din care facem parte.

Ne imaginăm o afacere drept o creatură monstruoasă care ne mănâncă de vii dacă nu suntem atenți și lăsăm garda jos, care va falimenta la o secundă după ce ne-am îndepărtat atenția de la ea. Alimentăm monstrul cu tot felul de frici și gândiri limitative provenite de mai știm noi unde, din copilărie, din timpul școlii, din facultate, preconcepții de altfel greșite, nefondate; îl hrănim cu anxietățile și cu fantomele noastre mentale, ne gândim că trebuie să fim mereu carismatici, sociabili, că trebuie să cunoaștem economie, finanțe, natura umană, că trebuie să fim mereu în linia întâi de atac – carnea de tun, cum se exprimă strategii războaielor –, că trebuie să falimentăm de 9 ori pentru ca a 10-a oară să ne meargă bine, că nu vom face bani decât abia după 10 ani de muncă, și tot felul de concepții și preconcepții obținute bineînțeles după ureche, potrivit cărora noi nu suntem capabili să fim antreprenori, noi nu putem concura în acest domeniu. Dar ce dovezi avem că nu vom reuși? De câte ori am pornit noi o afacere și am falimentat-o? Dar cum ar fi să atacăm problema pas cu pas, îngrijorându-ne doar de ceea ce putem controla azi, pentru ca apoi doar să repetăm procesul? Putem face multe lucruri într-o zi, dar nu le putem face pe toate, prin urmare suntem obligați să prioritizăm fără milă.

Începe orice afacere.

Nu putem să facem un salt într-un viitor pe care nu l-am construit treptat, nu l-am avea, am sări și nu ar fi nimic acolo dacă nu am participat activ la construirea lui. Și totuși, nu facem nimic, dar sperăm că lucrurile se vor schimba. Oare așa gândește un om în toate mințile?

Legea se aplică permanent. Dacă sperăm la o minune, s-ar putea să rămânem doar cu speranța. 

Creierul nu face diferența dintre o întâmplare imaginată în detaliu și una reală. Prin urmare, pentru cei mai mulți iluzia satisfacției este suficientă, nemaifiind nevoiți să depună efortul necesar pentru a o obține și în lumea reală. 

Este o capcană. De prea multe ori folosim imaginația drept sursă de confort. Iluzia este un refugiu.

În imaginație, legea se supune în fața noastră. În lumea reală noi ne supunem legii.

Pentru orice vrem să avem trebuie să contribuim în mod activ în măsura în care obiectivul nostru o cere. Totul are un preț, cum se spune. Alegem sau nu să îl plătim, cel puțin avem un cuvânt de spus în această tranzacție, este practic dovada faptului că ne dorim suficient de mult acel lucru.

Să luăm fiecare zi pe rând, așa cum suntem îndemnați în Predica de pe munte: ”Și apoi, cine dintre voi, îngrijorându‑se, poate să adauge măcar un cot la statura lui?” ”Așadar, nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, fiindcă ziua de mâine se va îngrijora pentru ea însăși! Ajunge zilei necazul ei.”

Oamenii muncesc, dar nu știu pentru ce muncesc. Trudesc, dar doar pentru că așa le-a fost spus și predat, iar ei au luat salariul drept singurul răspuns corect la întrebarea banilor. „Făi o facultate, ia-ți o diplomă, apoi găsește o slujbă și muncește din greu”. În loc să învețe să lucreze cu banii, ei lucrează pentru bani. Schimbă timpul prețios pe bani: mai mult timp, mai mulți bani; mai multă muncă, aceeași bani; mai puțină muncă, în final, aceeași bani. Ceva pare în neregulă, așa e? Nu, ar spune majoritatea. Auzim încontinuu că banii nu sunt importanți, dar sfaturile vin mereu de la oameni care și-au petrecut toată viața muncind pentru ei. Cine oare își investește aproape toată viața într-un lucru pe care nu îl consideră important, și deci nu merită nici măcar menționat la o discuție amicală?

Există o lege imuabilă a naturii, a cărei forță acționează pretutindeni, o vedem la oameni, la animale și la plante: un vid de putere se va umple, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, cine deține puterea decide ce este drept și corect. După cum spuneau atenienii cetățenilor din Melos în timpul războaielor peloponeziace, ”dreptatea depinde de puterea celui care o impune, cei puternici face ceea ce le permite puterea de care dispun, iar cei slabi acceptă ceea ce trebuie să accepte.”

Setea de putere, nevoia de a stăpâni sunt prea adânc înrădăcinate în firea umană pentru a putea pretinde societatea utopică unde toți oamenii sunt egali. Școlile sunt acum conduse după reguli care nu fac decât să aducă în societate oameni slabi. Concurența nu mai există, fiecare primește mai mult decât merită, indiferent de rezultatul obținut. Nu va dura mult până când adulții crescuți după principii fragile care se prăbușesc la primul contact cu lumea reală vor suferi cădere după cădere realizând, în cele din urmă, că așa cum școala i-a învățat, „toți oamenii sunt egali”, singura diferență fiind, observând-o imediat ce dau piept cu realitatea, că „unii sunt mai egali decât alții”, și anume cei care contribuie în mod activ să obțină ce vor.

Aceștia vor afla, prea târziu însă, că nu există nicio rușine pentru un eșec cinstit, după cum scrie Henry Ford în autobiografia sa; vor afla prea târziu că relaxarea și munca produc rezultate diferite, că ”dacă un om vrea să se relaxeze și chiar o face, atunci nu are motive să se plângă, dar nu poate să se relaxeze și să se bucure și de rezultatele muncii.”

Curând vor realiza că, pe măsură ce țara devine mai bogată, ei trăiesc la fel, din moment ce vidul de putere a fost umplut de cei care nu au așteptat să li se ofere puterea, ci au luat-o cu forța. În timp ce omenirea se îmbogățește, oamenii nu devin mai bogați. Câștigurile sunt triate de cei în ale căror mâini ajung prima data. Cu alte cuvinte, jucăm după regula de aur: ”cine deține aurul, face regulile”.

Nivelul educației este direct corelat cu măsura în care putem fi hipnotizați.

Frica este cea mai puternică emoție, vedem folosirea ei pretutindeni.

Nivelul de amenințare al siguranței este direct corelat cu libertatea pe care suntem dispuși să o cedăm.

La fel ca animalele din romanul fictiv Ferma animalelor, cei care nu știu să scrie sau să citească cu greu se pot apăra în fața atacurilor fățișe la adresa libertății lor. Pentru cei care știu deja, în schimb, se încearcă un atac subtil cu scopul de a denatura semnificația cuvintelor și a limbajului.

Înțelesul cuvântului ”muncă” prea puțin și-a mai păstrat sensul cu care a fost creat. Am reușit să înțelegem că munca înseamnă doar o activitate în care depunem efort, nereușind să înțelegem în schimb de ce nu obținem ce vrem, deși depunem suficient efort. Ar trebui să ne definim foarte bine cuvintele și să diferențiem definițiile oficiale de modul în care ni le reprezentăm prin prisma a ceea ce am fost învățați. 

Folosite drept instrumente de război asupra celor educați sunt ideologiile care denaturează sensul cuvintelor. Sau regulilor și definițiilor li se aduc mici ajustări, suficiente încât să schimbe complet înțelesul.

Câți dintre noi am luat o pauza pentru a căuta definiția unui cuvânt pe a cărui semnificație ne bazăm cea mai mare parte a vieții? Munca, de exemplu, ar trebui îndreptată mereu spre un anumit scop. Mai întâi definim scopul, iar apoi munca necesară pentru a-l îndeplini. Efortul nu înseamnă muncă. Desfășurarea unei activități fizice sau mentale nu înseamnă muncă, atât timp cât nu are un scop. Orice activitate pe care o considerăm muncă trebuie măsurată să vedem astfel dacă progresăm sau pierdem vremea. 

În era capitalismului, banii sunt scorul, arată inteligența noastră, sunt măsura valorii pe care o aducem în societate, altfel, nu am trăi în capitalism și s-ar numi altcumva. Cu cât de mare e cererea pentru produse, cu atât mai multă valoare aduc ele în societate, cu atât mai mulți bani generează.

Fiecare poate să creeze, să contribuie, vânzările nu trebuie să fie malefice, precum sunt portretizate în filmele Hollywood, nu trebuie să folosești tactici machiavelice, tertipuri, stratageme și alte înșelătorii să păcălești clientul; dacă produsul tău e suficient de bun, e datoria ta să îl convingi pe client să îl cumpere, iar asta presupune, bineînțeles, corectitudine și moralitate din partea noastră – calități pe care majoritatea le avem din plin. 

Măsura binelui ne-a fost deja dată, noi nu trebuie să inventăm roata creștinismului.

În cazul în care interesul tău e să înșeli oamenii, atunci nu ești parte din audiența mea. Iar noi știm ce e bine, pentru că, în general, ce e bun pentru individ e bun și pentru specia din care face parte individul.

Binele nu are dublă măsură.

Moralitatea persuasiunii nici nu ar trebui pusă la îndoială pentru cine încearcă să transmită un mesaj pozitiv. Asta mai lipsea. 

Concurența celor care încearcă în mod deliberat să facă rău este deja prea numeroasă, iar rușinea a încetat de mult să mai fie o piedică în calea creatorilor de conținut.

”Mulțimea celor pe jumătate învățați, prada atât de lesne de înșelat.” (Grete de Francesco, Puterea șarlatanului.)

Lăcomia înseamnă a vrea ceva fără a da nimic în schimb. Cei mai mulți vor bani, fără să presteze un serviciu. Vor să arate bine, fără să suporte durerea. Vor doar frumosul, fără urât. Ușor de înșelat, lesne de păcălit. Se entuziasmează la gândul că pot obține bani fără efort, pot să slăbească fără disciplină, să fie învățați fără să fi învățat, să aibă putere, fără responsabilitate. Cine a înțeles principiul al treilea al mecanicii nu se poate lăsa înșelat, doar se amuză la promisiunile spectaculoase ale scamatorilor. Dar aceștia nu sunt păcăliți, înșelăciunea e doar o tranzacție; schimbă banii pe experiență, plătesc prețul ignoranței. Ce e lăcomia? Banii nu sunt măsura lăcomiei. Nu crezi că ar fi corect ca omul care inventează leacul pentru cancer o să aibă parte de toți banii din lume? Dar valoarea pe care leacul pentru cancer o aduce niciun ban nu o poate cumpăra…

Nu mă pot duce la o bunică din sat rugând-o să investească într-o criptomonedă pe care eu am inventat-o. Pot să vorbesc încontinuu despre cum funcționează băncile, protecția pe care o monedă virtuală ne-o oferă, blockchain, rentabilitate, și așa mai departe. Indiferent de modul în care îi explic cum funcționează, bunica are un zid impenetrabil de ignoranță cu privire la subiectul vizat, încât nu poate fi păcălită. Dar dacă încerc să cer bani unor oameni care cunosc subiectul pe jumătate, care au prins câteva frânturi de învățătură, evident, după ureche, atunci ei sunt ușor de înșelat. Cunosc doar o parte a ecuației, iar lipsa celei de-a doua jumătăți conferă misterul de care suntem atât de atrași.

Cine obține bani ușor, la fel de ușor îi va pierde. Nu vă lăsați înșelați, există un adevăr brutal, universul ține scorul, „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera.” 

Observăm imediat că banii fără efort nu sunt de durată. Avem impresia că dacă un om a avut noroc și a făcut avere peste noapte, câștigul acestuia persistă pentru totdeauna.

Omul se reduce în final la ceea ce este, nicio sumă de bani nu îl poate ridica deasupra propriei gândiri. Un râu nu se poate ridica deasupra locului de unde izvorăște, spunea Orison Swett Marden.

Dacă omul a avut noroc o dată, nu va mai avea și a doua oară. Mai mult, el presupune ca a făcut banii ajutat de propria-i inteligență, care este cu mult superioară aproapelui său. Nu își dă seama însă că a experimentat, iar rezultatul este doar o consecință probabilă a evenimentului. Din moment ce e atât de deștept, iar cunoștințele sale despre economie trebuie că le depășesc pe cele ale gloatei care merge în fiecare zi la muncă, e convins că va reuși oricând să abuzeze de un asemenea mecanism numit noroc. Dar doar pentru că acesta a avansat niște bani chiar înaintea unei perioade de vârf a prețului acțiunilor respective, nu înseamnă decât că a dat cu banul și a câștigat. Întrebarea este ce a învățat din toată experiența, că e bine să pariem? Că e bine să primim mai mult decât merităm?

Ne grăbim să ne asumăm merite depline pentru victoriile noastre și ocaziile în care ne bucurăm de succes, dar dăm imediat vina pe alții atunci când suferim o înfrângere.

Cât timp ne va mai lua până să acceptăm ca și lege imuabilă că suntem responsabili pentru tot ce ni se întâmplă? Abia atunci puterea este la noi pentru a o mânui după propria voință, iar întreaga lume va fi neputincioasă împotriva ei. 

Există o lege a universului împotriva căreia suntem lipsiți de putere – sămânța produce aceeași sămânță sau, după textul biblic, ”Ce seamănă omul, aceea va și secera”.

Dacă un țăran plantează neghină, iar după o vreme se așteaptă să culeagă porumb, am zice că e nebun, că și-a pierdut mințile. În schimb, cei mai mulți ne punem la îndoială credința cu fiecare ocazie, așteptăm rezultate complet opuse gândurilor. Iov ne-a avertizat în Scripturi, ”De ce mă tem, aceea mi se întâmplă. De ce mi-e frică, de aceea am parte”.

Trebuie să atacăm orice gând care nu e de folos cu precizie mecanică, să îl distrugem pe loc, să îl dăm afară la fel cum ne-am scoate o pietricică din pantof sau să îl transformăm într-un mod care ne conferă putere, și deci ne oferă un avantaj. Altminteri, este absurd să vorbim despre supremația omului în raport cu natura. El este doar un sclav al propriilor circumstanțe. ”Dacă îmblânzitorii de animale ar înfrunta fiarele sălbatice cu o atitudine marcată de slăbiciune, îndoială și frică, ar sfârși imediat!”, spunea Orion Sweet Marden.

Noi nu mai suntem vânați de prădători, dar avem un inamic și mai mare care abia așteaptă să-și facă apariția, dușmanul suprem al binelui care luptă neîncetat împotriva lui Dumnezeu. Oamenii îi neagă existența, dar tocmai această neîncredere reprezintă cel mai mare succes al său, cea mai răsunătoare victorie împotriva fiului omului. Din acest moment, el are câmp liber de atac asupra noastră. Și nici măcar nu e vorba de acțiuni de mare amploare care ne distrug viața subit, deși mulți au parte și de acestea, ci mai degrabă, de mici victorii de-a lungul unei lungi perioade de timp care adâncesc distanța dintre unde suntem și unde vrem să fim. ”Diavolul stă în detalii”, spunea un autor.

Dacă prin anumite acțiuni ajungi un om împlinit, iar prin altele – dictate de cel mai mare scamator – ajungi un ratat, nu este aceasta forța răului în toată splendoarea ei? Dacă în primul scenariu ai fi ajutat numeroși oameni, ai fi reprezentat un exemplu pentru apropiații tăi, iar în cel din urmă nu ai fi făcut nimic din toate astea, nu este exact ce își dorește șarlatanul? Ai fost hipnotizat, dar este prea târziu să mai schimbi ceva – tocmai în acest punct ar vrea el să te aducă. Aici, îi aparții lui. El este tatăl tău, la el te vei închina. El are supremație asupra ta pentru că el ți-a dictat viața.

Prea puțini mai acordăm importanță micilor înfrângeri pe care le avem; spunem că nu contează, că nu e nimic important. Un gând negru aici, o plăcere acolo, puțin câte puțin pierdem din ce în ce mai mult teren. 

Peste câțiva ani ne întrebăm cum am ajuns aici. 

Unde altfel am fi putut ajunge, din moment ce ne-am lăsat ispitiți?

Adevărul ne va elibera.