1. Frica

Dacă nu poți folosi timpul liber pe care îl ai acum în mod productiv, de ce ai primi și mai mult – pentru a risipi cu atât mai mult?

Se va bucura de libertate doar acela care, aflându-se în postura de a face ce dorește, oricând dorește, alege în mod conștient să facă un lucru greu care îl ajută atât pe el însuși, cât și pe cei din jur. Cu alte cuvinte, abia acela care, după ce a eliminat toate plăcerile și își găsește plăcerea în muncă se poate bucura de libertate deplină. Iar până atunci nu va avea niciodată parte de ea pentru că ar fi în dezavantajul său.

Pentru că făcând orice alt lucru în afară de a contribui, nu îl face mai bun, nu îl ridică, dimpotrivă, îl coboară. Știind acest lucru în mod subconștient – că libertatea va fi întâmpinată cu relaxare, plafonare, divertisment și hedonism –, creierul va munci din greu pentru a nu o materializa, pentru a nu îi da ocazia omului să fie un pericol pentru sine însuși din lipsa disciplinei, din lipsa credinței, din lipsa abilității de a fi stăpân pe propriile emoții; va depune un efort susținut să nu ajungă în postura de a-și dăuna sieși sau celorlalți.

Dacă omul, liber fiind, coboară în progresie aritmetică pe scara sănătății fizice, mentale și spirituale, subconștientul îi va sabota de fiecare dată planurile în cursa către a o obține.

Dacă nu ai parte de libertate, atunci în poziția în care te afli nu ai beneficia de pe urma ei. Ești, deci, protejat prin constrângere; faptul că nu ai libertate nu arată decât că nu ai muncit suficient pentru a o avea.

În primul rând trebuie să îți dovedești ție însuți că ești capabil să faci lucrul corect de făcut indiferent de modul în care te simți. Iar în al doilea rând, trebuie să o faci constant, pe o perioadă lungă de timp încât obiceiul să facă parte din natura ta, încât acțiunea să devină automată, mecanică, executată asemenea câinilor lui Pavlov. Altfel spus, nu ești încă suficient de disciplinat pentru o astfel de responsabilitate; prin însăși faptul că nu ai parte de ea, nu ești pregătit pentru aceasta.

Pe măsura ce suma de bani crește, cresc și ispitele, iar dacă lipsa banilor nu te poate constrânge să iei decizii greșite, atunci o sumă mare de bani te poate ruina. O greșeală te poate costa mai mult decât banii pe care îi pierzi.

Majoritatea se plafonează atunci când se retrag din activitate pentru că nu au avut oportunitatea de a învăța cum să fie liberi, din diverse motive asupra cărora au avut sau nu control. După zeci de ani în care și-a organizat viața în jurul unui program fix de lucru, renunță subit la structura care le conferea certitudine, constrângere, siguranță. Acum, în limita câștigului lunar, pot face ce vor, atunci când vor, iar conștientizarea libertății de alegere are loc subit și îi copleșește treptat. Observă foarte repede că libertatea la care au sperat poate decenii întregi nu are întocmai aroma pe care și-au imaginat-o, că aduce cu sine responsabilitatea de a o folosi înțelept; rămân cu un gust amar și caută alte lucruri la care să spere, poate ceva material, de scurtă durată. Cei mai mulți se întorc la locul de muncă pe care tocmai l-au părăsit mult prea entuziasmați, alții pornesc o mică afacere, alții se angajează în cadrul unui program mai scurt de muncă, alții încep diverse activități recreaționale care să le ocupe timpul, alții găsesc probleme acolo unde mai înainte nu erau – pentru a avea ceva de făcut, dar toți până la ultimul caută modalități de a se priva din nou de libertatea cu care nu sunt obișnuiți.

Disciplina conferă libertate.

Dacă o sumă mare de bani nu te va forța să vrei să devii mai bun, mai disciplinat, dacă nu va reprezenta un impuls pentru a continua să evoluezi și mai mult, să scapi de frică, atunci nu ar trebui să ai parte de ea în primul rând. Scopul banilor este acela de a mijloci valoarea pe care o aduci celorlalți.

Nu poți câștiga mai mult timp până când nu înveți să îl folosești pe cel de care dispui în momentul de față în mod înțelept. Natura se asigură că nu oferă mai mult individului care nu poate aprecia nici ce are. Doar în momentul în care folosești timpul pentru a construi, pentru a-i ajuta pe ceilalți vei obține mai mult, altminteri, dacă îl irosești oricum, de ce să ai parte de mai mult? Dacă mai mult timp înseamnă mai multă distracție, iar distracția îți dăunează, atunci ar fi mai bine să fii lipsit de el; în felul acesta te păstrezi activ, sănătos.

2. Distopia. Oportunitatea

Am eșuat să găsim o soluție problemei libertății.

Omul nu poate să fie liber pentru că devine inutil, începe să se consume pe sine în amalgamul de plăceri și distracții mustind în orice economie de piață liberă.

Societatea cunoaște foarte bine nevoile umane, prin urmare depune un efort susținut pentru a-l priva pe om tocmai de lucrul la care acesta crede că speră cel mai mult.

Dupa cum spunea popa Townsend, „constrângerea prin lege presupune un efort prea mare, de prea multă violență și de prea multă gălăgie, în timp ce foamea nu constituie numai o presiune pașnică, tăcută și neîncetată, dar provoacă cele mai mari eforturi, fiind un mobil natural care împinge la hărnicie și la muncă”.

Este mai sigur ca omul să fie înrobit, altminteri povara libertății ar atârna atât de greu deasupra lui încât ar începe să se distrugă atât pe sine, cât și pe cei din jur. Este mai sigur să nu aibă de ales, dar să fie din când în când lăsat să guste câte puțin din libertate. Persoana, parte din societate, devine cât mai îndatorată, iar în felul acesta altcineva este proprietar asupra ei, nu își mai posedă nici propria piele, nici propriul timp; devine un activ, un bun pentru ceilalți.

Sclavia a fost înlocuită cu dependența de propriile plăceri sau nevoi, promovate nemilos de către cei pentru care creșterea profitului reprezintă singurul scop. Sclavii nu mai sunt asemenea slujitorilor din Babilonul antic – o armată de oameni amărâți, goi, puși la jug și biciuiți atunci când nu respectă ordinele, constrânși să transporte cu sudoarea feței cărămizile zidurilor de pe care erau aruncați atunci când nu își plăteau datoriile. Omul devine sclavul banului atunci când dependența de o plăcere poate fi obținută doar prin mijlocirea unei sume de bani. După cum în capitalism singurul mod de a procura un bun sau un serviciu este prin intermediul banilor, intenția este aceea de a manipula clientul să devină dependent fie de un produs, fie de un serviciu, iar singurul mod prin care poate avea parte de acel produs sau serviciu cât mai mult cu putință este muncind cu atât mai mult, munca fiind singura cale pentru a-și alimenta dependența fizică sau socială.

Cei din clasa muncitoare sunt copleșiți de corvezi, nu au timp să se gândească dincolo traiul lor zilnic. Dar exact asta e și ideea: omul muncitor trebuie să fie mereu distras, mereu direcționat către ceva ce poate obține doar muncind mai mult, nicidecum mai puțin. Doar în felul ăsta poate un om munci toată viață, fără să se aleagă cu nimic, după decenii întregi în care și-a pus la bătaie spinarea nu pentru sine, ci pentru ceilalți. În momentul în care are puțin timp să reflecteze, mintea i se va concentra pe lucrurile care nu îi merg bine în viață și va căuta sursa tuturor problemelor; se va întreba ce rost au toate astea din moment ce nu se alege cu nimic, va încerca să conceapă noi idei pentru a ieși din cursă. Dar ”mintea leneșă este la cheremul diavolului”, iar cetățeanului model nu i se va permite să fie leneș, inactiv, nu i se va da ocazia să reflecteze; el este musai să fie într-o perpetuă stare de divertisment astfel încât să nu își îndrepte atenția unde sunt adevăratele probleme.

Cine rezolvă taina libertății poate să aibă orice își dorește și chiar mai mult decât atât.

Cine poate să fie liber și să rămână și productiv, nu are în față decât o carieră de succes. Obstacolul în calea progresului este frica de noi înșine, de a rămâne singuri cu propriile închipuiri.

3. Avantajul inechitabil

„Trebuie să vedem lucrurile cum sunt, nu cum ar trebui să fie.” (Machiavelli).

Societatea îi oferă aproape fiecărei persoane posibilitatea de a dispune de o bază, de un minim de cunoștințe astfel încât să își poată câștiga decent traiul pe o perioadă îndelungată de timp. Și este un lucru foarte bun pe care îl primim în schimb: un punct de plecare ce ne permite să navigăm prin viață, să experimentăm, să încercăm, să greșim. Dar este doar atât, minimul pe care trebuie să îl ai pentru a funcționa într-o societate capitalistă sau de piață liberă. Dacă vrei mai mult, trebuie să faci mai mult. Dacă vrei ceva diferit, trebuie să acționezi diferit. Este limpede că un om loial unei corporații suficient de mare încât falimentarea ei ar putea dăuna economiei mondiale este asigurat pe viață atât timp cât muncește în fiecare zi cu simț de răspundere; e clar ce are de câștigat, dar va avea de pierdut?

Sunt mulți care abuzează pe teoria conform căreia școala nu este folositoare sau că diploma nu te poate ajuta la nimic pentru a scoate cât mai ușor banii din buzunarul celui care este de aceeași părere. Și are dreptate, dar doar în cazul acelora care știu de când sunt mici ce vor să facă – și care, de asemenea, reprezintă un procent prea mic din populație. Realitatea este că prea puțini ne dăm seama spre ce tip de muncă avem vocație, și chiar dacă am face-o, s-ar putea să greșim sau să ni se schimbe intențiile pe măsură ce creștem.

La fel cum printarea banilor nu ține cont de victime colaterale, și sistemul de învățământ nu ține cont de cei care au potențial mai ridicat decât majoritatea, din pricina programării la care este supus sistematic mai mult de un deceniu.

E mai bine pentru întreg ca societatea să genereze muncitori decât filosofi. Filosofia poate schimba o societate din temelii, dar măsura în care o schimbă împreună cu data la care o va face, nu pot fi cuantificate. În schimb, putem cuantifica munca fizică, acțiunea umană.

Societății îi pasă de ce e util, nu de ce e frumos, special. Avem nevoie de constructori, de ingineri, de fabrici, de proiectanți; avem nevoie de oameni care merg la muncă în fiecare zi și muncesc ca și cum nu ar avea de ales. Cine a construit toate clădirile, drumurile, mașinile, toate podurile, toate orașele? Cei mai mulți, deși realizează că nu au niciun viitor în munca pentru un salariu, cred în același timp că au costuri irecuperabile: dacă au investit ani de zile în educație, în master, în experiența în cadrul unei companii, cred că nu mai este cale de întors, iar dacă este, sunt din ce în ce mai descurajați cu cât capătă experiență din ce în ce mai multă.

Cred că fiecare trebuie să abuzeze de propriile înclinații pentru a obține un avantaj și să o ducem la rangul de artă.

Fiecare dintre noi deține avantajul inechitabil care poate să ne diferențieze de ceilalți, dar nu ne va aduce niciun beneficiu atât timp cât jucăm după cum ni se fluieră. O persoană care are o personalitate obsesivă, nefiind capabilă să separe viața profesională de cea personală, va avea tendința de a munci peste program, dar beneficiile nu îi vor permite niciodată să obțină ce își dorește decât dacă își va concentra forțele către munca pentru sine, nu pentru alții. Jucând după regulile dictate de alții, va avea de câștigat într-o mică măsură, nereușind să-i depășească pe cei care nu sunt atât de muncitori, dar care totuși au avut curajul și oportunitatea să nu ia parte la același concurs.

Cei mai mulți respectă cu fidelitate regulile altora și se întreabă de ce câștigurile nu sunt pe măsură, de ce nu reușesc să îi depășească pe cei cu care concurează. Ai doar alte calități, din această cauză ești mereu în dezavantaj.

Nu e nimic în neregulă să urmezi un alt drum decât cel pe care majoritatea îl urmează. E greu să lupți împotriva dovezii sociale doar pentru că ai fost crescut să fii fericit făcând același lucru pe care îl fac și ceilalți.

Nu există altă cale decât folosirea înclinațiilor naturale pentru a obține ce vrem. Realitatea este că cei mai mulți putem face aproape orice, omul se poate adapta oricăror condiții de trai – este una dintre concluziile la care a ajuns Dostoievski cu privire la natura umană pe măsură ce studia deținuții condamnați la muncă silnică din Siberia. Totuși, de exemplu, unii consumă mai multă energie decât alții pentru a fi sociabili, în timp ce pentru alții nimic nu li se pare mai natural decât să fie în centrul atenției. Solitudinea devine un avantaj doar dacă e privită ca atare și folosit în munca productivă.

Este evident că suntem diferiți. Dezavantajul apare atunci când încercăm să concurăm unii cu alții ca și cum am fi exact la fel, ca și cum am poseda aceleași tendințe naturale.

Unii oameni pur și simplu nu pot sta singuri o perioadă de timp pentru că nu au curajul să se confrunte cu propriile gânduri, în timp ce alții preferă singurătatea tocmai pentru că le e frică de alți oameni.

Dacă cineva preferă singurătatea în detrimentul companiei altor persoane, ar face bine să se folosească de această înclinație pentru a face o muncă creativă. Dacă acesta încearcă să concureze cu persoana sociabilă în medii care oferă recompense celui mai sociabil, atunci fie persoana singuratică va reuși să fie competitivă plătind însă un preț mult prea mare – consumând energie într-o măsură în care l-ar putea ruina pe alte planuri –, fie nu va avea nicio șansă pentru că nu poate fi competitivă într-un mediu pe care îl consideră ostil. Invers, dacă persoana sociabilă care nu suportă singurătatea încearcă să preteze o muncă care presupune solitudinea, se va supune acelorași greutăți: fie prețul va fi prea mare, fie rezultatele muncii sale vor fi mediocre pentru că nu se simte confortabil muncind de unul singur. Exemplele sunt multe și diferă în funcție de complexitate; într-o anumită măsură toți putem face aproape orice lucru, dar secretul e să pornim de la o abilitate, o trăsătură, o tendință care să ne pună în avantaj. Și nu trebuie să ne pricepem deja la un lucru pentru a-l face, e suficient să ni se pară interesant, să ne entuziasmeze – acesta este cel mai mare dintre avantaje, pentru că nu poți concura în același domeniu cu un om căruia îi place ce face și caută continuu metode pentru a deveni mai bun în timp ce te bucuri că a mai trecut o zi, iar până mâine dimineață nu trebuie să te mai gândești la munca pe care nu vrei să o faci.

Este evident, unii vor să își învingă slăbiciunile și nu se vor simți niciodată complet până când nu vor proceda astfel, dar multe slăbiciuni sunt de fapt calități dacă ne raportăm corect la ele: un comportament obsesiv direcționat în muncă devine calitate; emotivitatea excesivă folosită înțelept devine energie nelimitată; anxietatea te împinge să te pregătești mai bine, să muncești mai mult; perfecționismul gestionat corect poate duce la crearea unui produs de o calitate extraordinară; impulsivitatea folosită strategic poate fi folosită pentru a combate tendința de a amâna (procrastinarea). Problema nu este că posedăm anumite lucruri care nu ne sunt pe plac, ci modul în care ne folosim de ele astfel încât să obținem un avantaj.

Motivul pentru care te simți blocat este că încerci să concurezi cu ceilalți după propriile lor reguli; te întrebi de ce nu te pricepi la fel de bine la același lucru pentru care celălalt are o înclinație naturală care îi permite să învețe mai repede ce presupune activitatea, devenind astfel mai priceput în aceeași perioadă de timp.

Ai doar alte calități pe care alții nu le posedă, iar dacă încerci să joci după regulile dictate de ceilalți, vei fi mereu în dezavantaj.