Fără ajutor nu putem face nimic.

„Dar ce este pe potriva puterilor noastre? întrebă Murazov. Doar nimic nu-i pe potriva puterilor noastre. Totul e mai presus de puterile noastre. Fără ajutor de sus nu putem face nimic. Doar rugăciunea adună puterile.” (N. Gogol, Suflete moarte)

Avem tendința să luăm fiecare lucru bun drept ceva ce ni s-a dat ca și cum ar fi fost dreptul nostru dinaintea veacurilor. Adevărul este că nu putem face nimic fără Dumnezeu.

În Evanghelia după Luca găsim pilda unui om care nu mai avea loc unde să își strângă comorile. Trebuie să înțelegem că Biblia nu face niciodată apel la sărăcie, nu ne îndeamnă niciodată să trăim precar, sub posibilitățile noastre. Mesajul este altul, bine ascuns, de cele mai multe ori denaturat de către cel mai mare scamator, și anume că înainte de a ne aranja viața pământească trebuie să ne-o aranjăm pe cea sufletească. Atât timp cât nu ne vom gândi mai întâi la bunăstarea spirituală, nu putem spera să avem bogăție materială. 

Din păcate, mesajul greșit interpretat este acela de a trăi în sărăcie pentru a-l găsi pe Dumnezeu, ceea ce nu este adevărat. 

Isus îi spune poporului pilda aceasta: „Țarina unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine și zicea: ‘Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele. Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica grânarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunătățile mele și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!»’ Dar Dumnezeu i-a zis: ‘Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul, și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?’ Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu.”

Îmbogățirea spirituală va genera obligatoriu bogăție materială dacă asta ne e dorința. Orânduirea vieții spirituale nu se referă la faptul că ne produce bani, ci că ne îndeplinește toate dorințele, iar cea mai pregnantă ambiție a omului este de a avea bani pentru că îi pot da contra libertății.

Banii sunt ușor de observat, dar nu reprezintă valoarea omului, ci sunt rezultatul faptului că el însuși este valoros. Omul nu devine bogat pentru că are bani, ci pentru că este valoros celor din jur. Dacă îi dăm pur și simplu bani unui om, acesta nu devine dintr-o dată valoros pentru că nu i-a făcut singur, ci i-au fost dați, iar caracterul și disciplina nu se pot da pur și simplu, ci se capătă prin determinare și efort. 

Așa cum am mai amintit în alte scrisori, cei mai mulți avem o problemă spirituală, nu financiară. ”Orice greșeală în gândire se va reflecta în creație.” Dacă modelul este defect încă de la faza concepției nu ne putem aștepta ca cel fizic să fie perfect.

Problema nu este lipsa banilor, ci gândirea greșită care se reflectă în viața noastră.

Dacă nu avem bani ar trebui să ne verificăm mintea, nu portofelul, la fel cum dacă toți ceilalți au o problemă cu noi, ar trebui să ne schimbăm pe noi, nu pe alții.

Ne este frică de bani pentru că ne este frică de libertate, iar libertatea nu poate fi cumpărată decât prin intermediul banilor. Banul nu are valoare intrinsecă pentru că pentru producerea lui nu s-a cheltuit niciun strop de muncă umană, așa cum se întâmplă de exemplu în cazul metalelor prețioase pentru a le scoate din pământ.

Nu putem atrage ceea ce respingem în mod deliberat, unii conștient, alții inconștient. 

Respingem bogăția materială pentru că nu suntem bogați spiritual.

Avem penurie de bani pentru că avem penurie de suflet.

”Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea, dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viață veșnică” (Galateni 6).

Nu putem extrage din lumea materială decât putrezirea, sfârșitul, inevitabilul. Cel mai cert lucru în lumea pământească este că nimic nu e permanent, totul va trece.

Dacă mintea nu este hrănită cu ce este bun, atunci necuratul își va băga coada și ne va hrăni cu ce este rău. Răul este dat, face parte din creație, îi găsim influența încă din Facere, când Adam și Eva au avut libertatea de a se întoarce chiar împotriva celui care i-a creat. 

În lipsa luminii își face apariția întunericul, nu este nevoie de un efort susținut pentru a gândi incorect, este doar o chestiune de timp. Noi nu suntem blestemați să facem răul așa cum am fost blestemați să ne muncim pământul ”cu sudoarea feței”, ci răul va apărea pur și simplu în lipsa binelui așa cum sărăcia va apărea în lipsa bogăției, este un vid care se va umple în cele din urmă atât timp cât rămânem nemișcați. 

Noi nu ne gândim în mod deliberat la sărăcie, ci este doar o consecință a faptului că nu ne ocupăm mintea cu toate bogățiile de care am putea avea parte. Cu alte cuvinte, noi nu suntem răi pentru că facem rău, ci pentru că nu facem binele pe care am putea să îl facem. Alegem indecizia, stăm pe loc paralizați. Alegem în mod deliberat să nu acționăm și astfel plătim prețul care este doar rezultatul faptului că nu am acționat.

Planificăm viitorul, dar adevărul este că nu putem face nimic fără ajutor, ”dacă nu puteți face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijorați de celelalte?” (Luca 26). Luăm ziua de mâine drept o certitudine, dar cu toții știm că pentru mulți nu este… Ne obișnuim cu starea de bine, dar nimic nu e permanent.

Scriptura este plină de pilde și învățături conform cărora omenirea este lipsită de putere în fața celei mai înalte înțelepciuni. Isus ne spune în predica de pe munte: ”Și apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?”. Isaia face apologia lui Dumnezeu și ne arată, în măsura în care cuvintele o pot face, puterea Lui. 

În celebrul roman ”Maestrul și Margareta” al lui Mihail Bulgacov, diavolul descinde în epoca stalinistă și face ravagii printre locuitorii orașului. Un lucru îl înțelegem încă de la începutul romanului, nu poți negocia cu necuratul fiindcă întotdeauna are un avantaj prin prisma stratagemelor și scamatoriilor pe care este pregătit să le folosească fără scrupule atunci când intuiește eșecul. Berlioz și Bezdomnâi nu credeau în Dumnezeu și considerau că omul îndrumă toate lucrurile pe pământ. Diavolul le spune că ”pentru a îndruma, trebuie să ai un plan cât de cât exact pentru o perioadă mai lungă de timp. Cum poate îndruma omul lucrurile, când el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar și pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mâine a propriei lui persoane?”.

Avem dovezi contrarii că nu este așa? Pe cele care susțin argumentul le avem din plin.

Pentru a fi îndeplinit, orice lucru trebuie planificat într-o anumită măsură sau cel puțin gândit. Cei mai mulți cunoaștem că nu putem avea ce ne dorim decât dacă facem un plan și acționăm în consecință, cu pași și acțiuni efectuate în mod deliberat cu unicul scop de a obține ce vrem. 

Analogia pe care am folosit-o și în alte scrisori, preluată din cartea lui Maxwell Maltz, Psihocibernetica, este că nu putem ajunge la destinație dacă nu introducem coordonatele. Că putem avea noroc și să obținem un lucru pe care ni l-am dorit, din pură întâmplare – asta înseamnă că avem șanse egale să nu îl obținem, tot la fel, din pură întâmplare. Dacă ne bazăm pe noroc pentru a câștiga, atunci ne asumăm șanse egale și de a pierde. Ghinionul este norocul inversat, se poate întâmpla în aceeași măsură.

Dacă cei mai mulți nu avem un plan întins pe cel puțin câțiva ani, cum ne putem aștepta să îndrumăm lucrurile în direcția dorită pe o perioadă lungă de timp? Când vine vorba de orânduiala lumii, lucrurile nu pot fi lăsate la voia întâmplării, pentru că în lume nu există doar bine astfel încât să putem lăsa această forță să își arate supremația, iar atunci vom ști că, indiferent de rezultat și de perioada de timp, rezultatul va fi unul bun. Există și o forță a răului care acționează în mod deliberat cu unicul scop de a provoca suferință. Deci planul necesită atenție și reexaminare la fiecare ocazie pentru a găsi modalități de a învinge.

La fel și noi am putea spune că am putea ajunge la destinație indiferent dacă am avea la dispoziție un plan sau nu. Și am avea dreptate dacă am face numai bine, dacă toate gândurile noastre ar fi corecte, dacă mentalitatea noastră ar fi una îndreptată către bogăție și productivitate, dacă umblăm mereu pe Dumnezeu pe buze. ”Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5). Dar evident că nu întotdeauna respectăm ce scrie în Scripturi, iar de multe ori facem răul pe care nu vrem să îl facem. 

Problema cea mai mare este că așteptăm să obținem toate informațiile înainte să începem. 

Ar trebui să ne dăm seama că nu vom avea niciodată toate cunoștințele, după cum nu vom fi niciodată total pregătiți pentru a face un lucru. Mereu putem să dobândim mai multe informații, mereu putem să ne pregătim mai bine.

Secretul este să începi și să îmbunătățești.

Începe orice.

Finalitatea nu e rezultatul, ci faptul că devii mai priceput. 

Câștigul este caracterul, nu banii.

Indiferent de planul pe care îl ai înainte de a începe, acesta se va schimba cu siguranță pe măsură ce primești semnale din partea activității respective.

Cine este cel mai mare activ?

Posibilitatea de a genera bani doar cu ajutorul minții depășește avantajul deținerii oricărui alt activ.

Cea mai profitabilă activitate este a face bani folosindu-ne mintea, fiind în același timp capabili să repetăm aceeași acțiune de câte ori considerăm că este necesar.

Charles Koch spunea că trebuie să luăm mereu în considerare costul de oportunitate atunci când facem o activitate și să o valorificăm în funcție nu de ce facem, ci de ce nu putem să facem.

Orice acțiune pe care o facem reprezintă o tranzacție, iar rolul nostru este doar să le alegem pe cele care ne avantajează.

Am ajuns ca obiectele pe care le posedăm să ne posede ele pe noi.

Telefonul e un miracol al tehnologiei, dar este în același timp un bilet către mediocritate, la fel cum banii ne pot ridica sau ne pot ruina în aceeași măsură.

Puterea ne oferă statut, dar înseamnă și o mare responsabilitate.

„Damocles din anecdotă era un slujitor de la curtea lui Dionisos al II-lea al Siracuzei(d), un tiran al Siracuzei, Italia din secolul al IV-lea î.Hr. Încercând sa-și lingușească regele, Damocles a exclamat în fața acestuia ca Dionisos este extrem de norocos să aibă atâta putere și autoritate și să fie înconjurat de atâta măreție. Pentru a-i arăta că există și un revers al medaliei, Dionisos se oferă sa facă schimb cu Damocles pentru ca acesta să poată experimenta el însuși acest mare privilegiu de a fi rege. Damocles acceptă repede și cu lăcomie propunerea regelui. Damocles se așează pe tronul regelui înconjurat de un întreg lux, dar Dionisos aranjează ca o sabie imensă să fie agățată deasupra tronului al cărei mâner atârna doar de un fir de păr din coada unui cal. Damocles sfârșește rugându-l pe despot să fie scutit de această experiență deoarece nu își mai dorește să fie atât de norocos.[3][6]”

Vreți să vorbim despre moralitatea persuasiunii?

Credeți că mă eschivez în a persuada pe cineva prin tactici și stratageme să citească o carte? Sa muncească? Să se trezească de dimineață? Să meargă la sală? Să spună ce gândește fără să se gândească la consecințe? ”Nu pot să fiu bun printre oameni care nu sunt buni”, doar mi-aș cunoaște drumul către propria-mi pieire, cum scrie Machiavelli. E un război spiritual. O competiție acerbă pentru atenție.

Nu pot acționa în limite când cei mai mulți trec dincolo de orice limită, fie intenționat, fie din proprie ignoranță.

Sunt dator să manipulez.

Oricine încearcă cu simț de răspundere, în acord cu legile morale și ale bunului simț, să ofere valoare, nu ar trebui să se simtă în vreun fel constrâns că transmite un mesaj în sinea lui pozitiv. Dacă deschidem ochii și privim în jur, ne dăm seama că demonii sunt printre noi și acționează în conformitate cu credințele pe care le au. 

Toți am putea afirma cu încredere că mintea este cel mai mare activ, că „investiția în educație oferă cea mai mare rentabilitate”, dar cum putem observa măsura în care ne folosim mintea ca pe un activ și nu ca pe un pasiv?

”Posibilitatea o dă cunoașterea”, spunea Tolstoi. E mai probabil să facem un lucru dacă suntem familiarizați cu acesta. 

Răspunsul e simplu: dacă nu creăm, executăm. Iar asta înseamnă că nu ne folosim mintea la adevărata capacitate, nu îndeplinim prima condiție care ni s-a impus – și anume să fim mici creatori.

”Nu stă în puterea mea să înțeleg toate astea, să înțeleg puterea stăpânului. Dar să îi împlinesc voia înscrisă în conștiința mea, asta e în puterea mea și asta știu cu certitudine. Și când o împlinesc sunt deplin liniștit.” (Tolstoi, Învierea)

Cei mai mulți ar trebui să lăsăm deoparte programarea impusă de societate și să ne ascultăm instinctul, și atunci am fi mai fericiți decât dacă îndeplinim ca la carte toate lucrurile considerate de opinia publică drept cele corect de făcut.

Toți ar trebui să fim înspăimântați să nu ajungem precum Ivan Ilici.

După cum am mai spus, oamenii nu au costuri irecuperabile. Un om își poate schimba cursul vieții în decurs de câteva zile dacă are curajul să ia deciziile grele de care s-a ferit în tot acest timp.

Dacă un lucru pe care l-ai practicat cu simț de răspundere o perioadă lungă de timp nu ți-a adus satisfacție, cu atât mai ușor ar trebui să îți fie să îl abandonezi. Este însă cu atât mai greu din cauza faptului că tindem să fim consecvenți, să continuăm deci să facem ceea ce am mai făcut. 

Nu trebuie să fie așa.

Consecvența este bună doar dacă facem lucrul corect de făcut. Altminteri, este cea mai rapidă cale către dezamăgire.

Avem nevoie de reguli.

Societatea a înțeles foarte bine asta, ca dovadă privarea sistematică de libertate a mulțimilor.

Regulile nu trebuie musai adoptate din exterior, ele pot fi impuse de către persoană în beneficiul propriu.

O armată de muncitori e în beneficiul tuturor, mai puțin al celor care muncesc. Unii ar spune că schimbă munca pe bani, dar cu toții știm că distribuția câștigurilor nu e neapărat cea mai corectă.

Citim peste tot tehnici și stratageme pentru influență și manipulare, pentru a fi plăcuți, carismatici, pentru a decepționa oamenii din jurul nostru, pentru a atrage și a consolida puterea. Noi nu trebuie să fim nici Idiotul lui Dostoievski și să ne comportăm ca atare așteptându-ne să nu suportăm criticile unei inocente sincerități frapante în raport cu societatea. Așa cum a spus Robert Green, ce s-ar întâmpla dacă fiecare om s-ar trezi mâine dimineață și ar spune tot ce gândește fără absolut nicio reținere? Am asista la un dezastru planetar. Invers, nici nu ar trebui să trăim într-o continuă minciună, altminteri care ar fi realitatea noastră? Cine vom fi, de fapt, dacă ne-am clădit viața pe fundamentul șarlataniei? Vom ajunge unde vrem dacă continuăm să ne mințim? Eu spun că trebuie să fim Idiotul atunci când vorbim cu noi înșine, să nu avem nicio reținere în a ne spune ce gândim și ce dorințe avem, și profesioniști din punct de vedere social cu restul oamenilor, un fel de Vronski al lui Tolstoi.

Credința este cheia. Ea vede ceea ce nouă ne este ascuns.

În lipsa credinței nu avem nimic și nu suntem nimic.

Orice acțiune presupune credință. Căci ce planuri putem face noi și ce putere am în fața lui Dumnezeu? Isaia spune: ”Apărați-vă pricina”, zice Domnul, „arătați-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov. „Să le arate și să ne spună ce are să se întâmple; care sunt prorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele și să le vedem împlinirea, sau vestiți-ne viitorul. Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei, faceți măcar ceva bun sau rău, ca să vedem și să privim cu toții. Iată că nu sunteți nimic și lucrarea voastră este nimic; o scârbă este cine vă alege pe voi.”

Ce planuri putem face noi fără să avem credință? De unde știm noi ce are să se întâmple? Putem face noi planuri mai mari de câteva clipe?

Frica este lipsa credinței.

Orice om căruia i se promite un rezultat excepțional și este absolut asigurat de reușită, va fi capabil să depună un efort dincolo de orice imaginație. Dacă s-ar găsi cineva să ne garanteze că în final vom obține ce vrem, dacă ne-ar putea oferi certitudinea că efortul nostru va fi într-un final răsplătit, nu ar mai duce nimeni lipsă de motivație. Din păcate nu este nimeni în măsură să ofere o astfel de garanție. 

Descurajarea este credința în eșec, iar entuziasmul este credința în reușită.

”Vom primi exact ceea ce ne așteptăm să primim”.

Fiecare va primi după propria credință. Măsura ei este măsura reușitei noastre.

În general aplicăm procesul greșit, ne focalizăm pe elementele care ne privează de putere, asemenea unei profeții care se auto-împlinește. Dacă creierul funcționează drept un mecanism de atingere a unui scop, atunci va încerca să materializeze imaginea noastră mentală. Dacă ne focalizăm prea mult pe eșec, îl vom obține.

Măsura efortului pe care îl depunem reprezintă măsura credinței noastre. Cei mai mulți oameni nu sunt ignoranți, nu sunt leneși, nu duc lipsă de disciplină sau de idei noi, pur simplu le lipsește credința, deci nu acționează niciodată din moment ce știu sigur că nu vor câștiga.