Capitalismul e un joc cu sumă zero. Când cineva câștigă bani, înseamnă că altcineva i-a pierdut.

Un cumpărător care schimbă banii pe un produs, a ales în mod deliberat să nu îi cheltuiască pe altul. Iar aici intervine persuasiunea de care cei mai mulți se tem să se folosească.

Moralitatea persuasiunii nu ar trebui pusă la îndoială dacă cineva dorește cu adevărat să aducă valoare. Concurența acerbă nu se află doar de partea unui produs mai puțin valoros, ci și de partea produselor care încearcă în mod intenționat să facă rău, să abuzeze de slăbiciunile oamenilor cu unicul scop de a obține profit.

Întrebarea este dacă știm în ce măsură produsul nostru aduce valoare. Răspunsul e simplu: vom ști atât timp cât funcționăm în acord cu legile morale și ale bunului simț.

Măsura binelui ne-a fost deja dată. Este scrisă, nu trebuie inventată.

Dacă punem condiția ca banii să fie obținuți cinstit, în capitalism, banii conferă valoare. Pentru ca un produs să stârnească interesul unui consumator, trebuie să îi arogăm un preț corespunzător, altminteri riscăm să fie perceput având o calitate slabă din pricina costului scăzut.

Ne-am petrecut milioane de ani în epoca vânătorilor-culegători, una dintre cele mai lungi perioade din istoria umanității.

Oamenii trăiau în grupuri mici, nomade, și își asigurau hrana prin vânătoare, pescuit și culesul fructelor, rădăcinilor și altor plante sălbatice. Nu practicau agricultura și nici nu domesticiseră animalele, dependența lor fiind totală de resursele oferite de natură. Uneltele erau rudimentare, fabricate din piatră, os sau lemn, iar focul, odată stăpânit, a jucat un rol esențial în supraviețuire, gătit și protecție.

Pe măsură ce am evoluat și ne-am industrializat, am pierdut contactul cu natura, am deprins obiceiul de a gândi sistematic, mecanizat. Dacă aveam nevoie de un lucru, fie trebuia să îl procurăm singuri, fie să îl luăm de la alții prin schimb.

Pe repede înainte, în momentul prezent, am pierdut de mult însemnătatea a ce înseamnă să procurăm hrană, apă, haine, și alte resurse care ne sunt necesare traiului de zi cu zi și nu numai.

Banii sunt monedă de schimb. Valoarea lor constă în faptul că pot fi schimbați pe bunuri sau servicii, altminteri nu ar avea valoare. Dacă nu pot schimba o sumă de bani pe un sac de cartofi, atunci nu dețin bani, ci hârtie.

Scopul banilor a fost mijlocirea negustoriei dintre oameni.

Înainte ca banul, aurul sau argintul să devină monedă de schimb, pentru a procura un kilogram de orez ar fi trebuit să dau la schimb 10 metri de țesătură, ceea ce însemna că nu aveam de ales decât să car țesătura după mine pentru a o da la schimb în momentul în care făceam tranzacția.

Dacă mai aveam nevoie și de 2 kg de grâu, ar fi trebuit să dau la schimb alți 5 metri de țesătură, presupunând că 2 kg de grâu echivalează cu 5 metri de țesătură. Dacă rămâneam fără țesătură, aș fi putut avansa o bijuterie sau o biblie sau orice alt obiect care conține muncă umană consumată pentru a-l obține. Acum, banii înlocuiesc și kilogramul de cartofi, și orezul și țesătura, și biblia, și grâul și bijuteriile, și orice alt serviciu care poate fi schimbat contra lor.

Orice tip de obiect care mi-ar fi fost necesar ar fi trebuit procurat fie direct din natură, fie de la alți oameni care l-au procurat ei înșiși din natură.

Acum, am pierdut din vedere că banii pot fi obținuți doar de la alți oameni, ținând cont de faptul că nu suntem nici bancă centrală, nici guvern, nici mașinărie de printat bani, ci oameni care oferim un produs sau un serviciu contra-cost.

Soluția este să luăm banii de la alți oameni, dar în mod cinstit.

Este evident că cei mai mulți au o reținere atunci când vine vorba de afaceri, de vânzări, de promovare; cuvintele astea provoacă repulsie pentru că am învățat să le asociem cu imoralitatea, așa că preferăm ca altcineva să facă „treaba murdară” în locul nostru. Dar cu ce preț?

Nu înțelegem că dacă un produs face bine societății, atunci suntem obligați să îl promovăm? Nu ar trebui să se simtă nimeni vinovat pentru faptul că încearcă să manipuleze clienții într-o măsură, evident, mai mult decât legală și morală, să le cumpere un produs bun?

Măsura binelui și a răului ne-a fost dată de Hristos. Ne întrebăm cei mai mulți dacă facem ce este bine sau rău, dacă se poate măsura sau este incomensurabil. Este simplu, în creștinism nu există dublă-măsură, și nimeni nu este scutit de judecată. Binele este deja scris, ne-a fost deja cuvântat de Cuvântul însuși.

Ne facem griji de moralitatea persuasiunii, dacă se cuvine sau nu să influențăm clienții să își cheltuiască banii pe ceea ce noi oferim. Am văzut interpretări numeroase cu privire la această dilemă, cele mai multe concluzionând că, deși o anumită categorie de produse se joacă cu emoțiile oamenilor, „toată lumea o face, așa că de ce să nu o facem și noi? Iar dacă am proceda altfel, am pierde”.

Răspunsul e simplu, fiecare știm dacă produsul sau serviciul pe care îl oferim este în acord cu legile predicate de Scripturi. Sunt, evident, oameni și companii care nu țin cont nici de legile societății, cu atât mai puțin de învățăturile lui Hristos, iar eu nu despre aceștia o să discut pentru că a face un lucru ilegal iese direct din calcul.

Sunt însă mulți care țin cont de legile comunității, dar nu și de cele ale Evangheliilor, și folosesc deci tactici și strategii pentru a manipula în mod perfect legal clientul să scoată banii din buzunar. Nu pot spune decât că mă rog pentru ei, când știu că Dumnezeu e drept.

Mai sunt aceia care fac avere prin mijloace, deși legale, nu doar imorale din punctul de vedere al opiniei publice, ci care contrazic frapant învățăturile predicate de Dumnezeu. Pentru aceștia din urmă mă rog să facă în final ce e drept și să treacă cu bine peste pedeapsa morală dată de conștiință, pe care singuri și-o vor aplica, și care va veni peste ei mai devreme sau mai târziu la fel cum un dezastru natural se abate subit asupra unui oraș, iar acesta, nemairămânând decât a treia parte din ce obișnuia să fie, are ocazia fie să se reclădească, de data aceasta mai frumos și mai util decât înainte, fie să rămână complet părăsit de cei care au supraviețuit impactului.

Dacă faci binele, nu ar trebui ca frica sau timiditatea să reprezinte opreliști, în acest caz, dacă nu ai reuși să treci peste ele, răul ar învinge. Moralitatea persuasiunii nu ar trebui pusă la îndoială atât timp cât funcționăm în acord cu legile societății și ale lui Dumnezeu.

Soluția e simplă: produsul sau serviciul trebuie să contribuie la bunăstarea generală a comunității sau a societății din care facem parte, iar fiecare știe răspunsul corect. Dacă nu suntem siguri, atunci nu contribuie, la fel ca atunci când nu suntem siguri că ne place sau nu culoarea unei mașini și încercăm să o justificăm în mod rațional: „îmi place griul, în plus, rezistă și la murdărie”; dacă un lucru îți place, vei ști din prima, subconștientul, conștiința a decis deja, nu e nevoie să raționalizezi alegerea. Dacă probăm o cămașă și nu le place în primele câteva secunde, atunci nu ne va plăcea niciodată, indiferent de numărul de argumente pe care îl aducem în favoarea ei. La fel e și cu produsul sau serviciul pe care îl vinzi.

Mulți spun că, deși nu procedează etic, au făcut-o pentru familie sau pentru că nu au avut de ales. Asta e altceva, important este să recunoaștem că am greșit. Unii vor spune că, deși știu că fac bani printr-o metodă imorală, o fac pentru că vor un trai mai bun, pentru ca familia lor să beneficieze de sacrificiul lor; că, oricum, dacă cineva care consumă acest tip de produse sau servicii nu le dă lor banii, atunci i-ar cheltui pe altele similare sau conexe. E limpede ca argumentarea aceasta e defectuoasă. Ce spun cei mai mulți care se pretează unei astfel de logici este că oricum răul trebuie făcut de cineva, așa că mai bine să-l fac eu ca să câștig de pe urma săvârșirii lui.

Este la fel în cazul alcoolicilor care, dacă nu găsesc deschisă cârciuma pe care o vizitează cel mai des, vor merge la alta, dar în orice caz, vor consuma alcool sau vor găsi o altă cale de a-și satisface plăcerile trupești.

Dar ai ales în mod deliberat să îi alimentezi plăcerile care îl vor ruina în cele din urmă. Asta e diferit. Cine vinde apă nu o vinde cu scopul deliberat de a fi folosită în săvârșirea răului, de exemplu pentru a îneca un om. Cine vinde o secure, cel mai probabil se așteaptă ca omul care o cumpără să taie lemne, nu membre umane. Dar cine vinde droguri la ce se așteaptă? Cine vine conținut sexual se așteaptă să influențeze în mod benefic societatea din care facem parte?

Care ar fi avantajul obținut de pe urma achiziționării acestor produse? Poate că aduc un bine vânzătorului, dar nicidecum cumpărătorului. După cum medicamentele împotriva depresiei vindecă vânzătorul, nicidecum cumpărătorul.

Fiecare lucru poate fi supus măsurii. La fel cum apa poate aduce și rău dacă cineva o consumă excesiv, și drogurile sau nuditatea pot aduce un bine, dar scopul fiecăruia este să facă, și va face fie mai mult bine decât rău, ca în cazul apei, fie mai mult rău decât bine, ca în cazul drogurilor.

În acest fel, aleg să fie de partea unei categorii anume să ajuți sau să distrugi.

Faptul că sunt clienți care folosesc anumite produse pentru a se ruina, împreună cu argumentarea conform căreia oricum cei care cumpără acest tip de produse vor găsi inevitabil o cale să se ruineze, așa că ar fi mai bine să o facă devenind ei bogați, nu concurența, nu sunt nicidecum un mod de a raționa sănătos, în acord cu legile Scripturii și ale lui Hristos. Mă rog pentru cei care nu reușesc să vadă asta.

Eu vreau să le vorbesc acelora care deși știu în sinea lor că oferă un produs bun care încearcă să facă bine comunității, sunt trași înapoi de niște argumente care au loc doar în capul lor și care nu au nicidecum un temei rațional, ci mai mult sentimental. Soluția nu a fost niciodată să ne ascundem, ci să luptăm.

Faptul că nu ai curaj să faci un bine pe care știi că poți să-l faci, nu înseamnă decât că alegi în mod deliberat să faci rău. Dacă produsul este bun, ai o datorie morală să îl promovezi fără rușine, altminteri dacă nu le vei lua tu banii oamenilor, altcineva o va face, iar acel cineva poate funcționează în dezacord cu legile predicate de creștinism.

Noi credem că dușmanul va avea aceeași milă de care noi dăm dovadă față de el, uităm însă că diavolul va ataca fără milă și cu unicul scop, de a provoca durere și suferință, iar acesta nu este nicidecum îngrădit de opreliști sau de moralitate, sau sau de orice altceva ar trage un om bun înapoi, nu-l opresc nici legile comunității, nici legile bunului simț, nici legile creștinismului, ci dimpotrivă, acționează în ciuda lor. Noi credem că e de ajuns să fii bun dar a te gândi la lucruri bune, nu înseamnă neapărat să faci un bine.

Fapta nu poate fi judecată decât dacă a fost săvârșită, noi nu suntem judecați în funcție de gândurile noastre, care pot fi de altfel bune, curate, elevate, ci în funcție de acțiunile noastre. Faptul că alegem în mod deliberat să nu contribuim, nu poate însemna decât că nu vrem s-o facem, iar această ezitare creează un vid care va fi umplut în cele din urmă de cel care dispune de mai mult curaj.

Cei mai mulți investesc câteva sute de lei in bursa sperând să obțină profituri de ordinul fantasticului. Ei știu că nu asta e calea, dar măcar au o speranță, de cele mai multe ori nefiind nevoie de niciun câștig material, acesta fiind înlocuit de însăși starea de așteptare în care se vor afla, cu alte cuvinte se hrănesc doar cu speranța.

Nu putem scăpa de noi înșine.

Nu vom obține nimic acționând in paradigma fricii.

Credem că fiind pasivi, neacționând în niciun fel, suntem absolviți de responsabilitate. Credem că avem o scuză pentru faptul că suntem produsul mediului nostru înconjurător.

Nu este așa, suntem datori să ne ascultăm instinctul și să facem ce trebuie, iar fiecare știm ce e corect de făcut.

Este scris: ”Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti.” zice Domnul”. Vom plăti nu numai pentru fiecare acțiune pe care o facem, ci și pentru fiecare acțiune pe care nu o facem, la fel cum facem un păcat dacă alegem să nu facem binele, de exemplu să alegem în mod deliberat să nu oferim un ajutor cuiva, deși suntem mai mult decât capabili să o facem și nu ne-ar costa nimic.

”Dați tuturor ce sunteți datori: cui datorați impozitul, dați-i impozitul, cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i cinstea.” (Romani 12).

Cum poate cineva pretinde fericire, cineva care, daca ar avea de ales, sau, in multe cazuri, o suma rotunda de bani, ar întoarce spatele imediat la locul de munca pe care acesta îl protejează la fel cum tigrul își protejează puii?

Îi datorăm frica lui Dumnezeu și pedeapsa pe care o primim dacă nu Îl ascultă. Repet și eu să dăm Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.

Dacă o activitate nu produce bani, atunci nu aduce valoare societății pentru că nu răspunde niciunei cerințe/probleme pentru a cărei rezolvare oameni ar fi dispuși să plătească, făcând alegerea în mod deliberat de a nu cheltui banii pentru rezolvarea altei probleme.

Nu e vorba despre lăcomie sau invidie. Capitalul este indispensabil capitalismului pentru că reprezintă măsura valorii.

Oamenii trebuie să învețe cum să facă bani, nu cum să muncească pentru bani. Nu mai e nicio urmă de îndoială că cel care își vinde timpul pentru bani nu poate concura cu cel care cumpără banii prin alte mijloace.

În general, metoda prin care cineva face mai mulți bani este aceea de a-i economisi. Rezultatul este stagnarea, pasivitatea: trebuie să treacă cât mai mult timp pentru a obține cât mai mulți bani. Dar cu timpul nu ne putem juca, nu îl putem oferi la schimb pentru că nu ne aparține. Soluția este să câștigăm bani în mod activ, să îi procurăm nu așteptând, ci contribuind și mai mult.

Metoda de a schimba timpul pe bani și a-i economisi așteptând să strângem cât mai mulți nu este cea mai bună metodă din punctul de vedere al eficienței.

Mai mult, economisirea și investirea banilor către prosperitate nu este calea, pentru că include factorul frică.

Este evident că trebuie să investim și să o facem constant, dacă nu pentru altceva, cel puțin pentru acoperirea împotriva inflației, dar împlinirea nu va veni niciodată decât atunci când ne pricepem să facem un lucru bine, ceea ce nu ne poate scuti de un efort susținut pe o perioadă lungă de timp.

În capitalism, abilitatea indispensabilă este aceea de a face bani. Unde mai înainte aveam nevoie să învățăm cum să vânăm, să prindem pește, să ne construim un adăpost, să confecționăm arme pentru a cuceri sau a ne apăra, acum avem nevoie să știm cum să facem bani pentru le procura pe primele. Altminteri, ar trebui să ne întoarcem la origini și să le obținem în mod direct, nu prin intermediul banilor.

Iar a face bani ar trebui să reprezinte o activitate prin care munca depusă este direct corelată cu suma de bani rezultată. Ce intră este egal cu ce iese. Plata se face în baza valorii cu care contribuim, altfel plătim cu lipsa motivației, cu lipsa disciplinei, cu frustrare și lipsă de sens.

Nu e vorba de a concura cu cineva anume.

Dacă unul dintre obiectivele tale este să faci o achiziție, nu mai bine înveți să o faci cât mai eficient cu putință, în loc să aștepți luni de zile sau chiar ani pentru a strânge suficienți bani? În loc să muncești pentru bani, de ce nu muncești direct cu banii?

Crezi că nu ai de ales pentru că asta ți-a fost vândut și ai cumpărat.

Media alimentează constant iluzia unei utopii, exact cu acțiunile pe care, în mod normal, NU ar trebui să le facem pentru a ajunge acolo.

„Carpe diem”, trăiește clipa.

”Dacă observăm țăranul care aruncă bunătate de porumb în pământ la vremea semănatului, am spune că este mai degrabă nebun decât gospodar. Totuși, la vremea recoltei ne vom mira de valoarea și sporul acțiunilor lui.” (Adam Smith, Mâna invizibilă)

La fel este și cu omul care sacrifică plăcerea imediată pentru câștiguri pe termen lung. 

Dacă economia e dictată de acțiunea umană, așa cum a demonstrat Mises fără umbră de îndoială, atunci ar fi indicat să studiem omul, nu banii…

După ideea lui Benjamin Franklin, putem vorbi încontinuu despre dreptate, moralitate, putere și influență, dar ”sacul gol nu stă în picioare”, iar unui sărac îi este mai greu să acționeze întotdeauna moral și onest atunci când are de hrănit o familie.

Acolo unde omul liber spune imediat ce gândește, nevoiașul se gândește de două ori înainte să spună, iar de multe ori chiar renunță să mai spună ceva…