I. Negativul. Liberul arbitru

Niciodată un obicei negativ va rezulta dintr-o gândire pozitivă, dintr-o bună sănătate mentală, ci dintr-una precară. „Oare izvorul aruncă din aceeași vână și apa dulce, și pe cea amară?”, citim în Iacov 3:11.

În Război și pace, de Tolstoi, în urma unor evenimente tragice din timpul războiului și vieții personale, prințul Andrei devine cu totul dezinteresat de traiul activ, singura preocupare rămânând izolarea și îndeplinirea sarcinilor ce rezultau din administrarea moșiilor, precum și din munca sa în domeniul militar, sub autoritatea tatălui său.

Reacția de izolare vine în mod natural atunci când lucrurile se întâmplă altfel decât ne-am aștepta. Reprezintă un afront din partea omului împotriva naturii, un mod de atac sau de autoapărare, o răzvrătire contra unei realități pe care nu a anticipat-o, care apare atunci când rezultatul final este altul decât cel imaginat. În aceste cazuri, tendința majorității este aceea de a crede că am eșuat complet. Este, în același timp, firesc, deși prea puțini reflectăm la motivele pentru care adoptăm un comportament care nu ne face neapărat bine. Soluția nu este, evident, aproape în niciunul dintre cazuri, izolarea, separarea de societate. Capitularea face ca toate experiențele negative să fie în zadar, din moment ce nu ne folosim de ele în mod activ pentru a ne îmbunătăți viața, privându-ne, deci, de însuși scopul pentru care le-am îndurat de la bun început.

O experiență negativă are loc fără rost, dacă nu aplicăm ce am învățat pentru a obține rezultatele dorite. Aici apare capcana: o întâmplare aparent negativă devine pozitivă dacă o folosim pentru a ne îmbunătăți comportamentul. Ceea ce înseamnă că putem alege să avem doar experiențe pozitive, atât timp cât le definim ca atare, și ne putem raporta la ele astfel doar dacă găsim un lucru, oricât de mic, care să ne ajute într-un fel sau altul. Altfel, devine un obstacol, un impediment care ne încetinește, o pată.

Cea mai puternică nevoie a unei persoane este exprimarea. Este motivul pentru care majoritatea celor care nu fac o muncă ce presupune, chiar și într-o mică măsură, creativitate, au obiceiul de a exagera în anumite privințe pentru că doar astfel personalitatea lor a găsit o cale de a ieși la iveală, deși metodele pot fi chiar dăunătoare, nesănătoase, viciate. Parte din fericire presupune a face ce vrei, a spune ce crezi fără să te gândești la repercusiuni; e vorba de a te exprima, de a avea libertatea să fii tu însuți.

Orice înclinație către un comportament negativ de orice fel are la bază o cauză care nu a fost încă adresată. O problemă a cărei rezolvare nu a fost găsită, dar în același timp nici nu se încearcă soluționarea ei prin pași mici, se va manifesta inevitabil într-o formă de eliberare acceptată social, fără a ne da seama inițial de motivul din spatele acțiunilor noastre pe care le considerăm, poate, rușinoase sau nedemne.

Dar trebuie să înțelegem că „înțelepciunea” aceea care ne constrânge să ne abandonăm stării de descurajare nu vine de sus, așa cum ne îndeamnă Iacov să observăm, ci este pământească, firească, drăcească. Tot ce vine de sus este curat, blând, ne împinge către fapte și gânduri pure, nicidecum nu ne înșală, nu ne abate pe drumul păcatului, al impurității; nu ne abandonează sentimentului de deznădejde – conform căruia nimic nu are rost și potrivit căruia nu suntem nevoiți să depunem efort, din moment ce oricum totul va fi pierdut.

Majoritatea trăim într-o stare de deznădejde acută – nu putem face nici cel mai mic lucru pentru că suntem convinși că nu va funcționa. Dar ce dovezi avem? De câte ori am eșuat când ne-am concentrat atenția asupra unui scop?

II. Rodul păcatului

Dacă observăm natura, niciun organism nu are tendința să își facă rău în mod voit, cu atât mai puțin să procedeze într-un mod sistematic pentru a se priva de cele necesare supraviețuirii, în afara organismului uman. Tot ce este viu caută să se extindă cât mai mult, nu să se contracte.

Animalul, când are o nevoie, acționează imediat pentru a o îndeplini, dar omul poate amâna zeci de ani momentul până când va face pași pentru a-și satisface nevoile.

Dacă animalul nu poate avea decât nevoi fiziologice, necesare supraviețuirii și înmulțirii, omul este frământat și de nevoi emoționale, sociale, spirituale, iar lipsa acțiunii pentru satisfacerea acestora nu poate rezulta decât într-o energie negativă, materializată în stres, neliniște, stimă de sine scăzută, descurajare etc. Iar prin încercarea acestei succesiuni de sentimente, comportamentul său nu poate fi decât unul dăunător, vătămător pentru sine și, în fine, pentru cei din jur.

Păcatul nu vine niciodată din trup, ci din minte. El nu este cauza, ci rezultatul unei gândiri incorecte.

Fiecare ar trebui să punem mereu la îndoială acțiunile pe care le facem. Nimeni simte nevoia să se izoleze de societate decât dacă este dezamăgit că anumite așteptări nu i-au fost îndeplinite, o viziune nu a fost materializată în detaliu, în forma voită. După cum este evident că nevoia consumului de droguri sau de alcool provine dintr-un soi de răzvrătire împotriva stării de fapt a lucrurilor, o încercare zadarnică de a ne impune voința într-o realitate care nu ne este pe plac.

Impulsul de a evada nu poate fi alimentat decât de frustrare, anxietate, resemnare, rușine sau multe alte stări aflate la antipodul pozitivului. Cu alte cuvinte, un comportament negativ nu poate fi generat decât de sentimente negative, așa cum ne-a avertizat în Iacov Scripturi: „Oare izvorul aruncă din aceeași vână și apa dulce, și pe cea amară? Nu cumva poate smochinul, fraților, să facă măsline, sau vița de vie să facă smochine? Tot așa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” (Iacov 3:11-12).

De unde vine ura unui bărbat față de femei dacă nu din măsura în care a fost respins de acestea? De unde vine agresivitatea dacă nu din frică? Dar nevoia de a ne separa complet de ceilalți, de a pleca undeva departe, în munți sau de a ne construi o casă în mijlocul pădurii?

Cum și-a recăpătat prințul Andrei speranța de viață? În timpul vizitei la un vechi prieten a observat-o pe fiica acestuia, Natașa, tânără, frumoasă, plină de însuflețire, cu mișcări energice și ochi mari, luminoși, și nu putea să nu se întrebe: „De ce-o fi oare atât de veselă? La ce s-o fi gândind?”. Sigur nu se gândea la război și la consecințele acestuia, la armată sau la regulamente și rigori militare, cu siguranță se gândea la ceva frumos, potrivit comportamentului ei efervescent.

Dar un om care se lasă pradă descurajării, care este mai mult trist decât vesel, mai mult neliniștit decât liniștit, știm sigur că nu se poate gândi decât la lucruri negative, pe potriva sentimentelor pe care le încearcă. La fel și prințul Andrei a realizat că, dacă nu se bucură, nu își folosește corect mintea, deși bucuria unui bărbat nu se aseamănă cu cea a unei femei, ci este mai discretă; nu radiază de veselie, ci se poate observa mai mult în atitudine, în privire, în postură.

*

De multe ori nu putem scăpa de un gând negativ, indiferent cât de mult încercăm – deși fiecare ar trebui să ridicăm acest obicei la nivel de artă –, ci pune stăpânire pe noi și ne dirijează deciziile imediate. Nu reușim să ne disociem de acest duh întunecat:

„Atunci Domnul a zis către Satan: «De unde vii?» Iar Satan a răspuns Domnului și a zis: «Am dat târcoale pe pământ și m-am plimbat în sus și în jos». Și Domnul a zis către Satan: «Te-ai uitat la robul meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ, fără prihană și drept și temător de Dumnezeu și care să se ferească de ce este rău?» (Iov 1:7-8)

Nu trebuie să cedăm și să ne lăsăm acaparați, duhul acesta nu are milă și se hrănește cu suferință: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită […]” (1 Petru 5:8). Sau poate că râdeți? Nu credeți că este așa? Dar dacă ar avea coarne și copite, cum glumea Lebedev în Idiotul, atunci nu am fugi de el? Nu ar fi mai dificil să pună stăpânire pe noi? Nu s-ar afișa mai degrabă sub forma unui blând surâs, a unei plăceri nevinovate, a unui sentiment de descurajare care ne împiedică să acționăm pozitiv, să facem fapte bune, să avem gânduri pure, curate, elevate? În acest caz, i-am mai permite să vorbească cu noi, să stea la masă cu noi luând o formă hidoasă, respingătoare? „«Mănâncă și bea!», îți va spune, dar inima lui nu e pentru tine” (Pilde 23:7). Oare nici cel mai mare scamator nu este conștient de principiul forței minime – unde orice forță care nu este necesară, este irosită? La ce bun să se afișeze cu coarne și copite, obligându-ne astfel să facem răul? Nu este de ajuns o întrebare, insinuarea unui sentiment perfid de frică? O șoaptă? Exact atunci când nu suntem siguri, când nu mai credem în noi, când avem îndoieli?

„Să nu ne lăsăm biruiți de rău, ci să biruim răul cu binele”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către romani.

Iar dacă aceste întrebări te opresc să faci bani, să devii mai bun, mai prosper, să te expui, să construiești relații cu ceilalți, să faci ce îți dorești, dacă toate astea rezultă într-o variantă a ta demnă de milă prin prisma faptului că te temi să faci ce trebuie, nu este aceasta o forță a răului? Răul include și ce nu faci, nu doar ceea ce faci. Dacă dezvoltarea ta aduce cu sine dezvoltarea celor din jur, nu faci un rău sabotându-te? Nu ești un păcătos? Dacă furând de la tine, le furi și celorlalți, nu acționezi contrar binelui?

În Epistola lui Pavel către romani 2:17-24, citim:

„Dar dacă tu te numești iudeu și te reazimi pe Lege și te lauzi cu Dumnezeu, Și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bune, fiind învățat din Lege, și ești încredințat că tu ești călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, povățuitor celor fără minte, învățător celor nevârstnici, având în lege dreptarul cunoștinței și al adevărului, Deci tu, cel care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți? Tu, cel care propovăduiești: Să nu furi – și tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârșești adulter, săvârșești adulter? Tu cel care urăști idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinstești pe Dumnezeu prin călcarea Legii? «Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri», precum este scris.”

Să vedem faptele aceluia care este înțelept și priceput, nu doar să-i auzim vorbele. Sunt mulți profeți mincinoși care au dezvoltat arta retoricii. Cum putem face însă diferența dintre un profet și un fals profet, altfel decât analizându-i viața și observând dacă este în măsură să pună în practică propria filosofie? Că toți călcăm strâmb, asta e foarte adevărat și o să rămână astfel, pentru că standardul în creștinism a fost ridicat mult prea sus, încât doar Unul singur este în măsură să îl atingă, iar Acela nu este doar om. Totuși, apare un semn de întrebare în legătură cu veridicitatea unei predici dacă predicatorul nu o poate aplica în propria viață. Omul de știință Charles Polanyi spunea că nu cunoaștem un lucru până când nu îl aplicăm și obținem rezultatele dorite.

Nu putem fi și cu Dumnezeu și cu Mamona, ar însemna să fim dezbinați, iar o cetate dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui. Sau respectăm legea, sau nu o respectăm, dar nu putem să păcătuim cu aceleași mâini cu care ne-am rugat, sau să blestemăm cu aceeași limbă cu care am binecuvântat. Totuși, ne aflăm într-o contradicție continuă și nu înțelegem pe deplin cum de atragem atâta confuzie:

„Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22:29).

III. Diavolul

Diavolul te ridică doar pentru a-și râde de tine.

„Da. Legea autodistrugerii și legea autoconservării sunt la fel de puternice în ființa omului! Diavolul rămâne stăpânul omenirii până la un hotar al timpului pe care încă nu-l știm. Râdeți? Nu credeți în diavol? Lipsa de credință în diavol e o idee franțuzească, e o idee facilă. Știți cine e diavolul? Îi știți numele? Și, neștiindu-i nici măcar numele, râdeți de forma lui, după exemplul lui Voltaire, de copitele, coada și coarnele lui, pe care tot dumneavoastră le-ați inventat; căci duhul necurat e un duh mare și teribil, și asta nu datorită copitelor și coarnelor inventate de dumneavoastră.” (Idiotul, Dostoievski)

Unul dintre diavoli este cel livresc, care se bazează numai pe cele citite în cărți sau în limbajul oamenilor culți și acționează prin intermediul cuvintelor. Exemplele consemnate potrivit cărora răul s-a perpetuat prin text sunt mai mult decât numeroase, iar acest tip de influență demonică a lăsat, evident, urme: cărți, articole, eseuri, idei, care și acum pot fi procurate și răsfoite. Unul dintre cele mai iluminatoare exemple este reprezentat de textele comuniștilor Karl Marx și Friederich Engels, care au dat naștere unei ideologii ce a distrus zeci de milioane de vieți după ce a acaparat mințile și sufletele națiunilor.

Mulți nu credem că diavolul există. La fel cum Lebedev perora mai sus, nu știm nici măcar care este numele lui, râdem de copitele și coarnele lui, pe care tot noi le-am inventat, râdem deci de propria noastră imaginație, după chipul și asemănarea fricilor noastre.

În filmul american Rosemary’s Baby, 1968, regizorul, Roman Polanski, creează una dintre scenele care m-au impresionat din punctul de vedere al creativității (urmează spoiler). Filmul se încheie cu o scenă în care bebelușul, aflat în cărucior, este înconjurat de adepții lui Satana, urmând ca Rose, mama lui, să îl vadă. Scena se derulează în timp ce chipul cumplit, contorsionat de frică al mamei privește copilul, dar camera de filmat arată doar expresia terifiată a mamei, fără a arăta și bebelușul, lăsându-i pe cei care își imaginează Antihristul să o facă după propriile temeri și concepții despre acesta, nealterând astfel în niciun fel modul de reprezentare al fiecăruia.

Nu știu dacă Roman Polanski s-a inspirat din altă parte, cert este că lăsându-mă pe mine să îmi imaginez Antihristul am făcut-o într-un mod care a abuzat, evident, de fricile mele.

Râdem de diavol, dar râdem de propriile creații infantile, care nu au nicio legătură cu duhul întunecat aflat într-o continuă luptă de a ne ispiti, de a ne înșela sistematic, de a ne face să ne împiedicăm în propriile credințe, de a ne seduce spre întuneric, nu spre lumină.

Diavolul nu este creația fiecăruia, așa cum Roman Polanski ne-a forțat să ni-l imaginăm. El este definit, povestit, consemnat, documentat. Faptele sale le vedem pretutindeni și le vom vedea încă la tot pasul atât timp cât vor exista oameni pe pământ. În Geneză este șarpele din Grădina Eden, care o ispitește pe Eva să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, ducând astfel la căderea omului. În Cartea lui Iov, este prezentat drept un acuzator care îi pune la încercare credința. În Noul Testament apare sub forma unui ispititor care îl provoacă pe Iisus în pustie, încercând să-i compromită misiunea divină prin diverse tehnici abile de manipulare. Mai apoi este prințul demonilor, Beelzebul, considerat stăpânul forțelor malefice. În Epistolele Apostolilor (de exemplu, 1 Petru 5:8), diavolul este descris ca un adversar care „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”. În Apocalipsă, este Dragonul.

Suntem constant atacați și manipulați de diavol, care ne lipsește de toate lucrurile frumoase de care am putea avea parte. Cel mai important pas este să-i recunoaștem existența, altfel, așa cum scria Denis de Rougemont, va avea câmp deschis de atac împotriva noastră.

Putem trata divertismentul sau orice fel de distragere de la lucrurile importante drept voia noastră – câteva plăceri vinovate pe care le consumăm din când în când. Dar atunci când călcăm strâmb să ne amintim ca „nimeni să nu zică atunci când este ispitit: de la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13).

În Cartea lui Iov, așa cum am menționat mai sus, diavolul îi pune la încercare credința: „Dar Satan a răspuns Domnului și a zis: «Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai făcut Tu gard în jurul lui și în jurul casei lui și în jurul a tot ce este al lui, în toate părțile, și ai binecuvântat lucrul mâinilor lui și turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta și atinge-te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față!»”. Dezastrul l-a lipsit de toate bunurile pe care le poseda: boi, măgărițe, oi, servitori, chiar și fii și fiicele lui au murit când casa s-a prăbușit peste ei. Ca răspuns, Iov nu a păcătuit cu buzele sale și a zis: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”. Nu s-a pronunțat împotriva Lui. Drept contraatac, Satana îi spune lui Dumnezeu: „Cojoc pentru cojoc! Că tot ce are omul dă pentru viața lui. Dar ia întinde-Ți mâna și atinge-Te de osul și de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în față!”. Iov este lovit de lepră „din tălpile piciorului până în creștetul capului”, și chinuit de durere cruntă. La îndemnul soției sale de a-L blestema pe Dumnezeu, întreabă: „Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?”. Iov a rămas puternic în credința sa.

Câți dintre noi am proceda asemenea lui Iov din Scripturi în cazul în care ni s-ar lua totul? Cei mai mulți cedăm la cea mai mică rezistență și punem la îndoială întregul sens al vieții și al creației. Contestăm planul divin, uitând că Dumnezeu nu face greșeli. Este oare adevărat, așa cum argumenta Lebedev în discursul său, că mai demult „exista o idee mai puternică decât toate nenorocirile, recoltele proaste, torturile, ciumele, leprele și întregul iad, pe care omenirea nu le-ar fi putut suporta fără acea idee care unește, care călăuzește inima și fertilizează izvoarele vieții. […] Arătați-mi o idee care să unească omenirea de acum, care să aibă măcar pe jumătate atâta forță cum a avut ideea acelor veacuri. […] Bogăția este mai mare, dar forța e mai mică; a dispărut ideea care unește”?

La fel cum spunea Ippolit în discursul său, atât timp cât omul trăiește, totul depinde de el: „Cine este vinovat că nu are milioanele lui Roschild, că nu are un munte de coloane și napoleoni? Dacă trăiește, înseamnă că totul depinde de el. Cine-i de vină că nu înțelege acest lucru?”

Cine este de vină că nu înțelegem că, atât timp cât trăim, suntem responsabili pentru tot ce ni se întâmplă?

Cei mai mulți au aflat pe calea dificilă și au dezvoltat mentalitatea potrivit căreia doar acțiunea proprie conduce la rezultate favorabile: având nevoie de mâncare, au fost nevoiți să și-o procure singuri, altminteri nimeni nu îi hrănea; însetați, să facă rost de apă; obosiți, de un pat.

Cine este vinovat că nu ai ce îți dorești?

Respingi ideea de diavol. Îi permiți astfel să te atace liber, neîncetat, adâncind prăpastia dintre tine și Dumnezeu. Dacă ai fi convins că există și acționează în acord cu credința sa în divinitate, pe care și-o arată prin fapte, nu prin vorbe – așa cum facem cei mai mulți, ai putea concepe un plan de apărare. După cum am spus și în alte texte, preluat din cartea lui Gustave le Bon, Psihologia mulțimilor, „cea mai mare tiranie este cea de care ești convins că nu există, astfel își exercită influența deplin asupra ta”.

Suntem atrași de lumină după cum suntem atrași de întuneric. Măsura în care suntem buni sau răi depinde de măsura în care ne aflăm de-o parte sau de alta a forțelor nevăzute. Ne aflăm într-o continuă oscilație între a face bine sau rău, între a face lucrurile care ne ridică sau cele care ne coboară. Însă, așa cum găsim în Pilde, „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”, iar dacă credem în Dumnezeu, suntem obligați să credem și în diavol, nu putem alege doar partea bună, ci și negativul, opusul, reversul.

Dar a crede doar de dragul credinței nu este de ajuns. Iacov 2:19 spune: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar și demonii cred și se cutremură”. Recunoașterea intelectuală a unui fapt nu este suficientă fără o aplicare practică a acelei cunoașteri. Este o distincție clară între cunoașterea pasivă și acțiunea activă. Cu alte cuvinte, credința fără fapte este moartă.

Majoritatea suntem iluzionați, seduși, distrați, distrași din toate direcțiile, făcând toate lucrurile, mai puțin cele care ne-ar face într-adevăr un bine. Ne este frică de coarnele și de copitele lui, dar pierdem din vedere că este cunoscut drept cel mai mare scamator, care nu și-ar lua niciodată înfățișarea cea mai teribilă, provocându-ne repulsie și dezgust, ci pe cea mai frumoasă, cea mai seducătoare, cea în măsură să ne atragă, nu să ne respingă. Este asemenea șarpelui care ne sâsâie cu un glas domol, cântat; cel care ne oferă totul, pe un ton suav, adormitor, pentru o parte din suflet.

Oare cine și-ar vinde sufletul unei arătări hidoase? Nu am ști atunci sigur cui ne vindem? Răul este împachetat sub forma binelui, aparențele, în general, înșală, arată exact contrariul.

IV. Soluția

Nu vă lăsați seduși de evenimentele care se întâmplă în jurul vostru. În cazul în care nu vă aflați într-o situație care vă pune în pericol și asupra căreia aveți control, nu dați ascultare celor care vorbesc doar de dragul de a vorbi. Atenția este singurul bun de care dispunem – lucrurile asupra cărora ne focusăm prind putere.

Fiecare activitate trebuie privită prin prisma costului de oportunitate.

Dacă vizionăm două ore o emisiune cu scopul de a „ne pune în temă cu realitatea”, sunt două ore în care nu putem face altceva. În general, orice activitate care ne sustrage de la a munci reprezintă doar o cale de a evita munca, este doar o strategie pe care creierul o aplică pentru a evita durerea ce vine odată cu disconfortul, care de asemenea, poate presupune expunere, efort mental, respingere, umilință etc.

Până când nu obțineți ce vreți, nu dați ascultare lucrurilor asupra cărora nu dețineți controlul. Prin lentila rețelelor de socializare și a emisiunilor de la televizor, a căror profitabilitate este strâns legată de audiență, nu va exista o singură zi în care totul să fie în regulă din toate punctele de vedere. Mereu vom afla o știre importantă, o bombă, un trend.

Nu cădeți în capcana cetățeanului „informat”, „responsabil”, care cunoaște mersul lucrurilor, dar nu îndeajuns de mult încât să își rezolve propriile probleme financiare pe care le îndură în fiecare lună, a cărui atenție îi este captată și monetizată ulterior pentru ca cei „mai egali” decât el să profite din plin de naivitatea sa.

De ce urmărești viața altora dacă a ta nu este așa cum ți-o dorești?

V. Claritatea acțiunilor

Majoritatea nu știm ce presupune munca. Cel mai simplu ar fi să o măsurăm prin intermediul banilor și în general am avea dreptate. Cum definim productivitatea? O carte citită nu ne va produce bani în mod direct. Totuși, pe termen lung, poate face diferența dintre succes și eșec. Cum știm că facem ce trebuie? E simplu: muncim doar atunci când facem pași spre realizarea obiectivelor, altfel depunem efort. Munca are un scop clar, precis, bine definit.

Dacă scopul meu este să tai un copac, atunci, dacă îmi petrec 5 ore ascuțind securea, după spusele lui Lincoln, muncesc? Da, fac o parte din muncă. Vor urma imediat loviturile care se vor concretiza în rezultate imediate, palpabile: vedem cum trunchiul se subțiază la fiecare contact cu partea ascuțită de metal. Dar dacă scopul meu este să tai copacul, iar eu mă trezesc în fiecare dimineață și merg în jurul lui, atunci nu muncesc – în afara cazului în care am două scopuri, să slăbesc și să tai copacul, iar alergarea servește în principal scopului de a slăbi.

Unii ar argumenta că alergatul ne face mai sănătoși, iar un scop va fi mereu acela de a trăi mai mult, ceea ce reprezintă o altă metodă de a ne induce singuri în eroare și de a bate pasul pe loc, crezând că orice activitate este bună chiar dacă nu servește obiectivului nostru prestabilit. Dar dacă scopul e să ai mai multă energie, să dispui de mai multă forță, să te pui într-o stare cât mai potrivită pentru a tăia în cele din urmă copacul, atunci sunt metode mult mai eficiente decât mersul în jurul lui. Secretul e să faci orice activitate în modul cel mai eficient cu putință.

Altfel spus, doar acțiunea va genera schimbare. Dacă nu mișcăm personal lucrurile, ele nu se vor mișca de la sine, sau le vor mișca alții în locul nostru, dar nu le vor așeza în poziția dorită. Iar asta este o lege pe care nu o putem schimba: dacă vrem ca lucrurile să se schimbe, noi trebuie să le schimbăm.

Stresul vine din lipsa rezultatelor, din moment ce nu facem acțiunile care ne aduc mai aproape de obiectivele stabilite. Cei mai mulți nu au niciun obiectiv, nemaivorbind de faptul de a executa pașii care îi vor aduce mai aproape de îndeplinirea acestora. Înainte ca scopul nostru să fie acela de a tăia copacul, trebuie să decidem că este.

Munca presupune, deci, decizie, planificare și executare. Iar în lipsa acestei secvențe puțini vom realiza ceea ce ne-am propus conștient sau inconștient.

Orice lucru care te distrage de la muncă reprezintă un dușman împotriva căruia trebuie să lupți, în funcție de măsura în care vrei să obții lucrurile pe care ți le dorești. El este diavolul care te vrea frustrat, nervos, resemnat, care vrea să regreți, nu să câștigi; care te va ține mic, fricos, nevolnic, împins de vânt încoace și-ncolo. Este întruchiparea duhului întunecat care vrea să te aibă doar pentru sine, care vrea să distrugă legătura dintre tine și Dumnezeu prin diverse tehnici și stratageme de a te distrage de la lucrurile care îți vor schimba calitatea vieții.

1. Primul pas este să conștientizezi că diavolul există.
2. Al doilea pas este să lupți împotriva lui.

Mulți vor râde de diavol, și-l vor imagina purtând coarne și copite. Se amăgesc, însă, de propria lor închipuire. Diavolul nu îi va înfricoșa, nu îi va speria, el îi va atrage. Vrea să-i aibă de partea lui, nu să îi respingă prin hidoșenia sa.

Cei care îi fac voia sunt lăsați în pace, ocrotiți, protejați. Dar să încercăm să devenim mai buni, să ne apropiem de Dumnezeu și vom observa neîntârziat și preponderent rezistența pe care o întâmpinăm – egală și de sens opus cu binele pe care dorim acum să îl facem. Vom observa că duhul întunecat se va interpune cu înverșunare, cu ingeniozitate, cu perseverență, cu statornicie; se va război, se va da peste cap să ne ghideze în orice altă direcție, mai puțin spre aceea care e poate într-adevăr să schimbe calitatea vieții noastre și a celor din jur.

Unii vor spune că diavolul nu există. Aceeași oameni probabil nu cred nici în Dumnezeu. Vor spune că nu există lumea nevăzută, că forțele spirituale nu au niciun impact în viețile lor. Dar dacă divertismentul (sau orice altceva) te împiedică să fii mai bun, mai liniștit, mai fericit, să câștigi mai mulți bani, să muncești mai mult la obiectivele tale, nu este el oare o forță a răului? Dacă îți răpește tot ce ai putea câștiga evitându-l?

Însă dilema cu privire la Dumnezeul inexistent atacă direct miezul necredinței: dacă a crede într-o entitate care nu există te face mai bun, mai smerit cu inima, mai cumpătat; dacă te împiedică să te mai îmbuibi de mâncare și de băutură până când mai ai puțin și verși; dacă te mai obligă din când în când să ții post – de altfel, benefic atât pentru trup, cât și pentru suflet –, să fii un soț mai bun, un iubit mai bun, un prieten mai bun, un coleg de muncă mai bun; dacă te face inevitabil un părinte mai bun, un tată mai bun, atunci, cum nu e asta o forță a binelui? Cum nu îl aduce pe Dumnezeu direct pe pământ?

VI. Maestrul

Un lucru pe care îl învățăm de la Mihail Bulgakov este acela că nu putem negocia cu diavolul dacă avem ceva de ascuns. Nici dacă jucăm corect. Va apela la diverse stratageme și subterfugii, folosindu-le  cu unicul scop de a le întoarce împotriva noastră.

Cea mai mare greșeală este să credem că nu suntem atacați, că putem gândi obiectiv, imparțial. Faptul că avem o astfel de convingere ne plasează din start într-o poziție dezavantajată, din postura căreia nu avem nici cea mai mică șansă de câștig. Nu putem lupta împotriva unei influențe de care nu suntem convinși că există.

Un lucru pe care Mihail Bulgakov l-a demonstrat fără umbră de îndoială, prin uriașul său roman Maestrul și Margareta, este că nu putem să intrăm în jocul diavolului și să și câștigăm. Cu alte cuvinte, odată ce ne-am angajat într-un argument de orice fel – fizic, verbal, moral sau spiritual, scamatorul folosește un lanț de silogisme bine împachetate care, atent verificate, devin sofisme. Cu toate astea, scopul este de a iluziona, de a redirecționa atenția acolo unde necuratul are câștig de cauză. Vedem aplicarea acestei strategii în orice domeniu, cu intenția de a denatura înțelesul cuvintelor, și deci, de a schimba realitatea. Vedem pretutindeni raționamente create doar cu scopul de a ne iluziona, de distrage atenția omului de la realitatea obiectivă.

Că cineva o face cu scopul deliberat de a genera răul, asta știu la fel de bine cum știu că nu pot zbura; suntem mereu prinși în lupta dintre bine și rău, fie luptăm, fie suntem doar martori oculari, dar în orice caz, nu vom fi lipsiți de ea pentru că suntem ființe create, libere, capabile deci să aleagă dintre bine sau rău.

Că cineva acționează tocmai în scopul de a destabiliza echilibrul, asta o vedem la tot pasul: vedem noi religii care sunt întemeiate întocmai pentru a batjocori întocmai pe Cel ce ne-a făcut, vedem ideologii care se infiltrează perfid în textele care ajung în atenția maselor.

Cuvântul muncă a fost una dintre victimele atacului îndreptat cu scopul precis de îndoctrinare.

„Muncă” – Desfășurare a unei activități fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop; activitate prin care omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor sale.

Că mulți muncim, asta credem cu toții, unii mai mult decât alții; că unii o fac mai bine decât alții, asta, la fel, este evident pentru majoritatea oamenilor, fiecare după potriva sa. Dar sensul cuvântului a fost distorsionat, noi nu mai știm ce înseamnă.

Din moment ce banii sunt dreptul nostru la bunuri și servicii, de ce să ne obținem dreptul la ele în modul cel mai eficient cu putință? Dacă mergem la muncă să ne permitem o casă, o mașină, de ce nu am investi muncă în loc să investim timp?

Timp investim în cadrul unui salariu pentru că indiferent de intensitatea și durata muncii, rezultatul este același, deci pentru a acumula capital, pentru a economisi o anumită sumă de bani, este o chestiune de timp, și nu de efort.

Dacă vrem să ne cumpărăm un lucru, presupunând că singurul nostru venit este obținut sub forma unui salariu, tot ce putem face este să așteptăm până când ajungem la suma de bani dorită. Cantitatea de bani pe care o putem economisi este limitată, iar asta pentru că, în contextul unui loc de muncă, ce intră nu este egal cu ce iese: munca depusă nu este direct corelată cu venitul obținut, iar ar trebui să fie evident pentru oricine.

Atunci, dacă, indiferent de munca depusă, precum și de intensitatea acesteia, nu ne vom accelera drumul către achiziția dorită, ce se întâmplă cu toată munca noastră, unde se risipește, cine are parte de rodul ei?

Sentimentul neputinței este cel mai deranjant pentru unii dintre noi – să știm că nu putem face nimic pentru a schimba ceva.

Mulți se autoiluzionează până când e mult prea târziu. Presați de timp, încearcă din răsputeri să se afirme. Vedem acest fenomen peste tot în jurul nostru – oameni maturi, de multe ori trecuți de vârsta a doua, care fac cele mai inexplicabile lucruri, ca și cum ar fi o altă persoană în locul lor. Dar ei au fost mereu la fel, doar că fața pe care acum și-o arată a fost reprimată cu atâta precizie, încât cu greu îl mai recunoaștem atunci când și-o arată. Dar este cea adevărată – fața lui, ascunsă de un amar de vreme, înecată în cumulul de frici și îndoieli care nu i-au permis să evadeze, să se elibereze.

Intensitatea iluziei depinde de programarea la care individul a fost supus încă din copilărie – acțiunile sale ca adult reprezentând doar nivelul interiorizării părerilor altor oameni. Dacă muncitorul și-ar da seama că există alte metode prin care să obțină un venit – în afara muncii pentru un salariu –, ar acționa imediat ca atare. El însă nu este convins că poate, prin urmare efortul fizic e neutralizat de efortul mental.

Anumite gânduri generează anumite emoții, care conduc la anumite acțiuni. Păcatul nu este cauza comportamentului negativ; el este cauza unui comportament negativ. Nimeni să nu spună – am păcătuit pentru că am fost ispitit, prin urmare, am făcut răul; comportamentul său l-a condus la săvârșirea unui păcat, nu invers. Păcatul este o un efect, nu o cauză; el se manifestă sub diferite forme generate de întuneric, în niciun caz de lumină, așa cum am reamintit mai sus epistola după Iacov – un râu nu poate face în același timp și apă dulce și apă amară. Nu acționezi corect doar pentru că nu gândești corect, pentru că nu ai putea acționa altfel, date fiind gândurile care îți ocupă mintea. Ai procedat incorect doar pentru că nu aveai cum să procedezi altfel; ai procedat, de fapt, corect, ținând cont de modul în care îți folosești mintea.

Diavolul stă în micile detalii, așa cum a observat Denis de Rougemont.

Credința în Dumnezeu implică și credința în diavol.

O scriitoare spunea că ar trebui să separăm păcatul de persoana care a păcătuit; că păcatul există separat, izolat și că de multe ori cel care l-a materializat nu a avut de fapt de ales decât să îl materializeze. Că așa cum noi suntem mădulare ale lui Hristos, și demonii sunt prevestitori ai întunericului.