Pasivitatea este tot o acțiune

„Desfășurarea unei activități profitabile reprezintă o pierdere de timp dacă există o altă activitate și mai profitabilă care poate fi efectuată în acel interval de timp.” (Charles Koch)

Toți suntem soldați.

Tolstoi descrie o scenă în care soldații ruși, în așteptarea pericolului iminent, caută obsesiv ocupații pentru a nu da atenție primejdiei ce are să urmeze. Unii își curăță o pată de noroi de pe cizme, care de altfel nu îi încurca deloc, alții își dezleagă șireturile și le mai leagă o dată, deși la fel de strâns, alții lustruiesc din nou baioneta, își verifică armele sau își numără gloanțele.

Cu alte cuvinte, fac tot felul de activități fizice care nu au niciun fel de influență sau impact în cursul războiului.

Pierre, unul dintre principalele personaje, ajunge la concluzia că și oamenii procedează asemenea soldaților pentru a se apăra de viață. Unii cu jocuri de noroc, alții cu vânătoarea, alții cu vinul, alții cu politica, dar toți procedează la fel: pentru ei nu există lucruri importante sau mai puțin importante, există doar viața în față căruia trebuie să se apere cu orice preț.

E limpede că la fel procedăm majoritatea dintre noi: ne ocupăm de lucruri nesemnificative doar pentru a nu privi problema.

Atât soldații, cât și oamenii obișnuiți, aplică aceeași tactică, folosesc distrageri pentru a evita paralizia în fața fricii. E instinctiv și devine din ce în ce mai greu să realizăm că facem un lucru doar pentru a ne distrage de la lucrurile cu adevărat importante, dar pe care ne temem să le înfruntăm. Este, în același timp și greu de admis că folosim această metodă de evitare.

Dar evitarea vine cu un preț.

Te temi să mergi la sală? Te temi că ceilalți vor râde de tine? Te temi de durere? Stai să vezi rezultatul evitării durerii, în timp ce alții de vârsta ta au ales să o înfrunte.

Te temi să mergi la dentist? Stai să vezi ce greu este dacă nu mergi.

Te temi să nu arăți ridicol atunci când faci ceva nou? Stai să vezi punctul în care te va aduce această teamă peste ani de zile.

Nu poți deveni bun la un lucru dacă nu îl practici. În câțiva ani, vei plânge abilitatea pe care nu ai învățat-o pentru că nu ai avut curajul să începi.

Te temi să nu atragi atenția, să nu fii judecat? Stai să vezi cum e să nu poți transmite o idee din lipsa influenței.

Dacă vrei să fii bun la un lucru, trebuie să îl practici. Nu există altă cale.

Îți este frică de libertate? Trebuie să o practici, altfel nu devii mai bun la a fi liber.

Munca pentru un salariu te face un angajat mai bun.

Vrei să fii antreprenor? Trebuie să practici antreprenoriatul.

Omul de știință Polanyi a ajuns la concluzia că nu cunoaștem cu adevărat un lucru dacă nu îl putem aplica și obține rezultatele dorite.

Problema este că avem tendința să ignorăm tot ce ține de psihologie, de emoții, de cunoașterea naturii umane tocmai pentru a folosi lipsa informației drept scuză pentru a depune efortul necesar.

Omului nu îi este dat să guste din pomul cunoștinței binelui și răului. Imediat ce suntem conștienți de trucurile pe care le folosim, fie în mod conștient, fie în mod subconștient împotriva noastră, doar pentru a evita lucrurile de care ne temem, fie din cauza programării din partea societății, fie pur și simplu din cauza aspectelor ce țin de ereditate și evoluție (de exemplu, înclinația naturală a fiecăruia de a alege siguranța în detrimentul riscului, reușind astfel să perpetuăm specia), dacă înțelegem toate aceste trucuri și stratageme, atunci singurele opțiuni rămân munca și efortul.

Aflat în fața unei astfel de situații, de exemplu, alegerea divertismentului în detrimentul muncii este făcută în cunoștință de cauză, știind acum în mod deliberat că alegem să nu înfruntăm ceea ce ne înspăimântă și că aceasta este doar o altă cale de amânare; putem argumenta la nesfârșit că suntem interesați de acel film sau serial, dar în realitate noi știm acum că, de fapt, fugim de ceva.

Acum, nu mai putem alege calea de minimă rezistență care presupune mai puțin efort, nu mai putem argumenta că circumstanțele ne-au adus în această situație și, deci, noi nu avem nimic de spus, nu putem rescrie destinul care a fost scris dinaintea veacurilor. Știm acum că suntem răsplătiți pentru fiecare acțiune și că orice mutare facem fie ne aduce mai aproape de câștig, fie de pierzanie, dar în orice caz, are un impact.

Dovada socială își joacă bine rolul.

Parte dintr-un grup, individul își pierde individualismul și adoptă involuntar valorile și convingerile acestuia. Este absorbit de organism și se plasează instinctiv sub stăpânirea unei autorități.

Parte din mulțimea de oameni care fac același lucru, povara responsabilității nu mai cade asupra noastră, acum vina aparține grupului pe ale cărui acțiuni le-am imitat. Foarte convenabil.

Dar am câștigat o luptă în timp ce pierdem războiul cu noi înșine.

Pasivitatea nu scutește pe nimeni de responsabilitate. Răspundem și pentru fiecare acțiune pe care nu o facem.

E nevoie de mai mult efort să îți suprimi sentimentul de libertate decât să îl lași liber, pentru că prima condiție este impusă de om în mod conștient sau inconștient, iar cea din urmă, libertatea, este starea lui naturală.

Lejeritatea cu care atacăm viața denotă intensitatea hipnozei la care am fost supuși.

E chiar mai greu să stai nemișcat decât să te miști. E nevoie de un efort susținut să nu faci nimic, să lupți împotriva tendinței naturale de expansiune.

Un animal inofensiv încolțit va ataca doar pentru că nu are de ales. Problema e că momentul poate veni prea târziu.

„Ce face omul, va mai face, probabil că a mai și făcut.”

Obiceiurile sunt exprimate mental înainte de a fi exprimate fizic. Înainte de a face un lucru, el trebuie gândit.

Obiceiul de a ne fi frică rămâne adânc înrădăcinat în subconștient; nu ne putem debarasa de el la fel cum ne-am da jos haina și am pune-o în cuier, își va găsi exprimarea în tot ce facem.

Mintea deține mereu avantajul, ne cunoaște toate slăbiciunile și le va folosi împotriva noastră. Singura opțiune este să nu ne angajăm în luptă.

Conformismul este un viciu

Cel mai sigur mod de a distruge un om care nu a învățat să fie liber este să-i oferim libertate. Iar libertatea se cumpără prin intermediul banilor.

Societatea cunoaște foarte bine nevoile umane, prin urmare pune la dispoziție instrumentele necesare pentru ca majoritatea să fie fericiți, multumiți, cu alte cuvinte, cât mai privați de libertate.

Dar ce e bun pentru majoritate nu e neapărat bun și pentru individ, după cum ce e bun pentru individ, nu e neapărat bun și pentru majoritate.

Omul nu vrea să fie liber, vrea certitudine, vrea siguranță. Prețuiește confortul certitudinii mai mult decât nesiguranța necunoscutului.

Ca rezultat, suntem de mici antrenați să nu fim liberi.

Intrăm în sistemul educațional de la o vârstă fragedă și ieșim din el abia după cincisprezece ani, timp în care nu vom beneficia niciodată de un timp liber mai mare de două sau trei luni de libertate. Consecința este faptul că cei mai mulți nu își dau seama ce înseamnă timpul liber și cum poate el fi fructificat. Sunt într-o continuă cursă, pe pilot automat; acționează asemenea câinilor lui Pavlov.

Nu știm câte lucruri putem realiza într-un an pentru că nu am beneficiat niciodată de libertate deplină pe o perioadă atât de lungă de timp, încercând din greu să devenim mai pricepuți.

Iubim constrângerea.

Ne place să nu avem de ales.

Fuga de libertate este principala cauză a sărăciei.

Sărăcia este un viciu?

Conformismul este un viciu. Suferința este un viciu.

Cei mai mulți nu putem să fim și liberi și productivi; cedăm libertatea în schimbul mediocrității. Cedăm fericirea în schimbul suferinței, alegem să ne hrănim cu resursa care se găsește din abundență indiferent de statutul social sau economic.

Cedăm banii în schimbul siguranței.

Cea mai sigură metodă să distrugi potențialul este să separi viața personală de cea profesională, limitând astfel performanța în ambele. Trasarea unei linii clare între personal și profesional nu rezultă decât în performanțe slabe pe ambele planuri.

Delimitarea ar fi logică doar dacă nu ar exista niciun numitor comun celor două. Dar avem numai numitori comuni: timpul, banii, încrederea, satisfacția, relațiile interumane, costul de oportunitate.

Majoritatea privesc munca drept ceva ce trebuie să facă în viața profesională doar pentru a alimenta necesitățile din viața personală.

Gândirea conform căreia ”fac ce nu-mi place pentru ca apoi să fac ce-mi place”, nu poate fi o soluție pe termen lung.

Nu putem da binele pe rău și nici răul pe bine.